Cel mai vesel om din lume și secretul muzicii sale interioare

– Alo, mad’moazel Madelina? Vă aștept aici la parter, ca de obicei, am un pachețel pentru dumneavoastră.

Am închis telefonul cu eleganță și am schițat un zâmbet obosit. Ziua începuse prost, și desi mă bucuram să-l aud pe curier de obicei, parcă azi nu era momentul să-și facă apariția.

–  Cobor să iau un pachet de jos, îi zic colegului de birou.

–  Iar a venit Nicu nebunu? Sau e altul?

– Tot Nicu, normal, îi zic oftând și mă grăbesc spre ușă, bătând nervoasă din picior în așteptarea acelui sunet care anunță venirea liftului.

Nicu e celebru în clădire. De când ne livrează el colete, am început să zâmbind toți tâmp în timp ce coborâm spre recepție. Portarul îl salută de parcă ar fi prieteni de-o viață. Doamnele de la parter își ciulesc urechile și ascultă cu incordare, să nu le scape vreuna dintre glumele sale. Parca și liftul coboară mai repede cand știe că ne îndreptăm spre Nicu.

Nu-i un curier oarecare. Vorbeste într-o rom-englezo-franceza amuzantă, vine încărcat de plicuri și pachete, gâfâind cu greu, dar ancorează un zâmbet literalmente până la urechi și fredonează mereu cate-un cântec complet necunoscut. E cel mai vesel om din lume și are ceva molipitor în veselia lui.

De obicei mă binedispune apariția sa. Dar astăzi – astăzi parca nu se potrivea în context. Vestea tristă de ieri, plecarea grăbită a soțului, copilul răcit pentru a nu știu câta oară plus noaptea dormită doar pe jumătate – nimic din toate astea nu făcea din mine un receptor potrivit pentru buna dispoziție a lui Nicu. I-am ascultat eterna tiradă de glume, i-am privit absentă zâmbetul și ochii sincer fericiți, și l-am întrebat cu o spontaneitate de care nu mă credeam în stare:

–  Cum reușești să fii vesel tot timpul? Care e secretul?

boxe birou

Nicu a rămas o secundă cu zâmbetul înghețat, de parcă ar fi fost un hot demascat ziua-n amiaza mare. S-a uitat încet în stânga și-n dreapta, apoi s-a apropiat serios de mine și mi-a șoptit:

–  Muzica.

–  Muzica? intreb eu neîncrezătoare. Și eu ascult muzică, și uite că nu eman fericire prin toți porii ca tine.

Nicu mi-a zâmbit larg, s-a uitat la ceas, și a concluzionat că are timp de o poveste și de-o faptă bună.

–  Acum trei ani, pe vremea asta, eram un curier ca oricare altul. Veneam la muncă încărcat nu doar de colete, ci și de probleme. Eu veneam cu problemele mele, omul venea să-și ia pachetul și-și aducea și problemele lui, ne încrucișam tristețile preț de un minut și ne desparteam fiecare mai abătut decat era înainte. Și tot așa, colet după colet. Unul mai țipa la mine, altul se enerva că n-am ajuns la timp. Seara, când ajungeam acasă, eram o epavă umblătoare, o față mereu încruntată. Pana în ziua în care a avut loc accidentul.

–  Accidentul?

–  Da, un accident stupid. M-a lovit o mașină pe trecerea de pietoni. N-a fost cine știe ce, dar m-am ales cu fracturi multiple și m-a lasat imobilizat la pat pentru 6 luni. Erau și niste copii pe trecere, norocul lor că masina m-a nimerit pe mine. Am fost, cum s-ar zice, îngerul lor păzitor.

După cum poți să-ți dai probabil seama, n-a urmat o perioadă prea roz pentru mine. Eram si-asa un pachet de nervi, vestea că trebuie să stau în casă preț de atâtea luni m-a aruncat în cea mai neagră depresie. 

Îl ascultam pe Nicu cu inima cât un purice. Nu avusesem intenția de a răscoli amintiri dureroase, dar acum nu mai puteam da înapoi. Și eram, recunosc, curioasă să aflu cum reușise accidentatul din poveste să se transforme în omul fericit din fața mea.

–  Am stat în pat, numărând zilele. Nu știu exact cât timp a trecut. Veneau prieteni pe la mine, îmi vorbeau, dar vorbele lor îmi intrau pe o ureche și-mi ieșeau pe alta. Aș fi vrut să mă gândesc la ceva, la orice, dar în capul meu era pur și simplu un vid. Până într-o zi când un prieten mi-a adus ceva. Ceva ce a schimbat totul.

–  Ce? am întrebat fără să respir.

– A venit la mine cu o cutie cu niște boxe. Edifier scria pe ele. Mi-am amintit că avea de mult o pasiune pentru muzică și că isi umple timpul liber testând calitatea și performanța unor sisteme audio. S-a apucat să instaleze boxele, povestind câte ceva despre caracteristicile lor. Mi-a spus că are experiență cu diverse scule dar ca s-a gândit la mine când le-a ales pe astea. Edifier nu era doar un producător de sisteme audio de calitate și cu design atractiv, dar era și un nume implicat în diverse acțiuni de ajutorare a persoanelor cu deficiențe de auz. Nu știu ce-a mai spus, căci reușise să instaleze boxele și să dea drumul la muzică. Si-atunci s-a schimbat totul.

edifier1

Nu instant. Dar așa, în valuri. Întâi am devenit atent. Apoi am simțit că imi freamătă pielea. Gândurile mi s-au concentrat spre cele două cutii misterioase și negre, din care ieșeau sunetele. Deși nu eram un ascultător fanatic de muzică, aveam totuși o colecție de CD-uri de care fusesem cândva mândru. Dar muzica asta, instrumentele care se auzeau atât de clar… era ca și cum fusesem surd până atunci și acum auzeam pentru prima oară.

Brusc, mi-am amintit că exista frumusețe în viață, că muzica mă poate purta și-n locurile în care momentan nu puteam să ajung, și că-mi pierd timpul lamentandu-ma în loc să profit de perioada de repaus. Atât. A fost un declic. Muzica mi-a patruns într-un colț al sufletului, cu o cheie pe care o credeam pierdută. M-a facut să zambesc și să-mi doresc să aduc și altora zâmbetul pe buze. Pentru mine, a urmat o perioadă de îmbogățire extraordinară. Mă scufundam zi de zi într-o lume a sunetelor pe care n-o știusem vreodată atât de bogată. Și sunetele nu m-au mai părăsit de atunci. Când nu ascult muzică, atunci cânt. Când nu cânt, zâmbesc. Iar când nu mai pot să zâmbesc, mă întorc din nou la muzică și imi găsesc pofta de viață.

Îl ascultasem vrăjită. În ochii mei, nu mai era Nicu-nebunu’, ci Nicu-cel-care-imi-impartasise-secretul-lui. I-am mulțumit, mi-am luat coletul și m-am îndreptat spre lift, cu ochii în lacrimi.

Muzica era pentru mine un mod de a-mi adânci o stare. Când mă simțeam tristă, îmi aminteam de o melodie „adecvată” și o ascultam pe repeat, scufundandu-ma în tristețea mea. Dar faptul că aș putea asculta muzică doar pentru frumusețea sunetelor – era o posibilitate pe care nu o explorasem până atunci. Iar Nicu tocmai mă convinsese că merită.

Am ajuns la birou și m-am asezat. Mi-am scos din sertar căștile folosite prea rar. Le-am mângâiat, zâmbind, și am pornit pe urmele pașilor lui Nicu: în căutarea pasiunii pentru sunet.


 

(Articol scris pentru Super Blog 2017. Surse foto: edifier.com si pixabay.com)

 

Anunțuri

3 gânduri despre “Cel mai vesel om din lume și secretul muzicii sale interioare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s