#MeToo

Nu-mi place deloc trendul ăsta cu hashtaguri. Mi se pare că ne sărăcește vocabularul. Ieri, când am vazut Facebookul invadat de statusuri cu #MeToo, am avut reticența obișnuită. Apoi am început sa le citesc: mesajele, poveștile, explicațiile. Și le-am înțeles rostul.

Azi ar fi trebuit să scriu despre povești culinare și despre genți, ca să respect programul concursului la care particip în perioada asta. Dar, oricât de presante ar fi deadlineurile ăi oricât de limitat ar fi timpul meu, parcă azi e mai important să scriu despre altceva.

Despre o amintire. Nu singura, ci prima.

#MeToo.

---

Eram in clasa a 6-a sau a 7-a, nu-mi mai amintesc exact. Învățam după amiaza, orele se terminau pe undeva pe la 5, cu excepția unei singure zile în care aveam geografie de la 5 la 6. Pe timp de iarnă, soarele apunea devreme așa că la aceasta ultima oră era deja întuneric beznă afară.

Profesoara obișnuia sa întârzie. Celor 10 minute de pauză în care de obicei stăteam pe culoar, li se adăugau 5-10-15 minute de întarziere, pe care trebuia sa le petrecem în clasă. Bineînțeles, profesorii te apostrofau dacă te vedeau pe hol după ce se sunase, iar profa de geografie era cu atât mai supărată dacă proprii ei elevi ar fi făcut-o de ras stând pe hol și lăsând să se vadă că ea întârzie. Așa că intram conștiinciosi în clasă.

În acest context al întârzierilor, unui coleg i-a venit la un momentdat ideea să stingă lumina. S-au organizat cât ai clipi. Unul stătea lângă întrerupator și stingea lumina, ceilalați se amplasau strategic și atunci când se făcea întuneric începeau să pipăie fetele. Pe fund, pe sâni, pe unde nimereau. Nu că noi fetele am fi stat, încercam să fugim care încotro, dar diferența de forță nu era în favoarea noastră. Apoi se aprindea iar un pic lumina, pentru ca baieții să vadă pe unde mai sunt victimele și să ajungă lângă ele, iar se stingea lumina și începea vânătoarea și pipăitul. O experiență extrem de „placută”, desigur. Mi-o amintesc si acum cu „drag”. E minunat ca prima dată când pune un băiat mâna pe tine să fie așa: în întuneric, în viteză, într-o clasă plină de fete care aleargă cu vânători pe urmele lor.

Bineințeles, nu toti baieții participau la această acțiune. Era unul, capul răutatilor, pe care l-am urat din tot sufletul, și mai erau 2-3 care ii țineau isonul. Nu cred că ar fi început ei să facă ceva din proprie voință, dar având un lider le venea usor să îi urmeze exemplul. Și mai erau restul. Care nu participau, doar tăceau și acceptau ce se intamplă.

Dar, ca să vezi, tăcerea nu e cu mult mai bună decât violența, în cazul asta. Îmi amintesc de un citat dintr-o carte: „Toți ați privit tăcuți cum noi muream.”

Mă întreb uneori dacă ai mei colegi iși amintesc. Mă întreb dacă regretă. Mă întreb dacă își imaginează vreodată că fata lor va avea parte de același tratament. Sper că da. Sper că le e rușine. Sper că acum caută metode de a-și răscumpara greșelile.

Și noi, fetele? Ce-am avut de învățat de pe urma acestei experiențe?

Evident, nimic bun. Am învățat ca forța căștigă. Că fetele, femeile, sunt victime ușoare și sigure. Că lipsește empatia. Că nu se pune nimeni în locul nostru, mai ales la vârsta adolescenței. Ironic, cel care era capul răutaților avea o mamă foarte implicată. Venea des pe la școală, era genul care cunoștea toate profesoarele, avea o părere excelentă despre băiatul ei. Presupun că e trist să afli sau să accepți că băiatul tău ar fi traumatizat o fată. Sau mai multe. De-asta ar fi fost bine dacă ar fi încercat să previna. Cumva. Nu știu, poate îi era imposibil.

Dacă am spus cuiva despre ce se întampla în clasa? Nu, normal că nu. Cum am fi putut, și cui? Să îi batem obrazul profesoarei de geografie, să îi reproșăm că întârzie în timp ce noi suntem înghesuite prin colțuri? Cum am fi putut critica o autoritate, într-un învățământ care te învață să fii umil?

Părinților? Hm, normal că nu. De rușine. Și pentru că astfel de subiecte erau tabu, nu se discutau în mod curent in familie.

Mamei lui? Îmi amintesc că am încercat, că doar ne cunoșteam și ne plăcea pe toate. Bineînțeles că nu i-am explicat cu lux de amanunte ce făcea baiatul ei, dar cred că am încercat să îi dăm de înțeles că ne cam terorizează. Dar cine eram noi, pentru a avea credibilitate? Niște fete de 12 ani, care încercau să-i păteze imaginea băiatului perfect.

Autorități? Ce-s alea? Știa vreuna dintre noi atunci că avem și drepturi? Că nu e normal să fim fugărite ca niște găini în întuneric, chiar în sala de clasă?

Așa că tot ce ne-a rămas de făcut a fost să ne adaptăm. Să fugim mai repede. Să stam îmbracate cu geaca în clasa. Să-i lovim în punctele sensibile. Am învațat să răspundem violenței cu violență, sau să ne camuflăm, să ne ascundem feminitatea.

Ce impact a avut această experiență asupra mea – n-aș putea să spun. Poate în cazul meu niciunul, poate am fost norocoasă că nu am patimit mai mult de-atât. Dar pentru alte colege, e posibil ca acesta să fi fost doar începutul unui lung șir de agresiuni și abuzuri.

---

M-am gândit mult dacă să scriu despre asta sau nu. Am ales sa scriu, tăcerea ar fi cumva sinonimă cu acceptarea. Știu că poate va citi și mama, poate și colegii, poate și alte persoane cunoscute. Șiu că mă voi simți ciudat. Dar, în definitiv, de ce aș face un secret din experiența asta? Nu eu sunt cea căreia ar trebui să îi fie rușine.

Am scris, recunosc, și cu speranța că această povestire va fi citită de o parte din actori. Cu unii am ținut legătura de-a lungul anilor. M-aș bucura să înghită în sec, să înțeleagă că au greșit, și să se revanșeze față de femeile care sunt acum în viața lor.

Am scris, sperând că voi fi citită de părinți de băieți. Ei sunt cei care trebuie să conștientizeze că e în puterea lor să își educe băieții în așa fel încât astfel de povești să fie din ce în ce mai puține.

Sper să ajute.