1-11. Prima întâlnire cu extratereștrii.

Am știut de când m-am trezit că ziua de azi va fi diferită. Primul lucru pe care l-am văzut a fost ceasul electronic de pe noptieră, care îmi arăta ca e 1 Noiembrie. 1-11. Nu te întalnești în fiecare zi cu această combinație de cifre, ci o singură dată în an. Singura necunoscută era sub ce formă avea să se prezinte unicitatea acestei zile. Dar asta aveam să aflu ceva mai încolo.

Două ore mai târziu, ieșeam de la metrou, la Unirii, ca în fiecare miercuri dimineață. Nimic neobișnuit până aici. Aceeași coada la covrigărie, aceleași autocare cu turiști străini parcate neregulamentar, aceiași oameni grăbiți să ajungă la joburile lor monotone. Dar în aer se simțea ceva diferit.

Pentru o clipă, o voce izvorâtă din subconștient mi-a șoptit că ceea ce simt e mirosul terorii. Al pericolului iminent. Dar subconștientul mi se înșeală deseori, așa că m-am forțat să accept ca e doar mirosul covrigilor puțin prea arși de vizavi și m-am așezat cuminte la coada șerpuită din fața covrigăriei.

Deasupra magazinului Unirea, cerul începea să se întunece. Parcă o pâclă de fum negru se pogora asupra uriașei clădiri, înghițind rând pe rând siglele H&M, Stradivarius și Zara Home. În fața magazinului, un grup de adolescente cu buricele la vedere au început să țipe isteric, neștiind dacă vor mai fi in stare să nimereasca reducerile pe întuneric. „Ceeee? E deja Black Friday? Nu se poate, credeam că e de-abia miercuri ?!?…”

Mașinile s-au oprit și au început să dea flashuri disperate. Un vuiet agonizant de claxoane a acoperit țipetele femeilor. În întreaga intersecție, șoferii au izbit portierele de mașinile vecine și au ieșit hotărâți și pregătiți de luptă. Care cu o umbrelă, care cu un spray paralizant. Deasupra magazinului, din întunericul tot mai dens, a început să se distingă o formă.

Am închis și redeschis ochii de 3 ori, până să accept că ceea ce vedeam pe cer era adevărat: silueta unei nave spațiale, de forma eliptică, cu miliarde de găuri mici, din care se vedeau miliarde de ochi mari. Era ca un cap gigantic, înfricoșător, care ne privea pe toți de deasupra magazinului.

Jos, răsfirați prin intersecție și pe bulevard, oamenii păreau brusc prea mici și prea slabi pentru năpasta care urma să se abată asupra lor. Am scăpat covrigul, îngrozită. Bobițe mici de susan și mac s-au împrăștiat peste tot în jur.

Apoi a început invazia. Creaturi întunecate, cu siluete aproape umane, au început să sară din nava spațială aterizând cu iscusință pe oameni, pe mașini, pe terasele magazinelor de la parter. Miroseau a sulf și a moarte. Am știut brusc că asta era ceea ce simțisem mai devreme.

Creaturile ciudate au pornit la atac, lovind fără discriminare oameni și câini comunitari, înfingându-și ghearele în fiecare ființă vie. De pretutindeni răsunau țipete și strigăte de ajutor.  Sfârșitul era aici, la doi pași de mine, iar eu n-aveam absolut nicio idee despre cum să ies din această situație.

Am simțit cum mă cuprinde și pe mine frica. O frica morbidă, bolnavicioasă, paralizantă. Am remomemorat rapid toate mișcările învățate la yoga și la jiu-jitsu, căutand ceva care să ma salveze de la o tragedie iminentă. Dar nu mai era timp.

Beyond-Skyline-mic

Un monstru uriaș se îndrepta spre mine, cu ghearele scoase și grohotind ca un porc turbat. Am avut o senzatie de deja-vu. Îl mai văzusem undeva, cu siguranță… Dar unde? Nu părea genul care sa îmi frecventeze cercul obișnuit de prieteni.

Ochii mi-au căzut pe afisul din stația de autobuz: Dincolo de orizont, film science fiction, în cinema începând cu 3 noiembrie 2017. Grozav! Poate dacă azi n-ar fi fost 1-11 ci câteva zile mai târziu, aș fi văzut deja filmul și aș fi știut cum să scap de monstrul din fața mea. Am zis eu că ziua asta e cu ghinion.

 

Dar n-aveam timp de filozofie. Într-o fracțiune de secundă, m-am trezit sărind în mijlocul intersecției și lovind cu sete în stânga și în dreapta. Am scos din buzunar army-knife-ul elvețian, bun la toate, pregatită să îl infig fără ezitare în orice creatură s-ar fi apropiat de mine. Știam că primul pas era să cred în mine și în calitățile mele. N-oi fi fost eu Frank Grillo, dar la urma urmei eram în stare să țip mai tare decât căluțul de mare din Mica Sirenă și să sparg deopotrivă geamuri și timpane. Poate monstrii erau și ei sensibili la cele 10 octave pe care le pot atinge în momente de panică.

Zis si facut:  am tras aer adanc în piept și am țipat cât am putut de tare. Am pus în țipătul acela toata speranta, spaima și pofta de viata pe care le aveam înmagazinate în mine. Sunetul a ieșit cu o forță și cu o ascuțime de care nu mă credeam în stare.

De deasupra, de la blocul marcat cu bulină roșie, a inceput să cadă o ploaie de cioburi. Monștrii au înțepenit, îngroziți, apoi și-au dus ghearele spre urechi și au inceput să țipe si ei. Un țipăt acut, de durere, de parcă erau ultimele lor clipe de viață. Am închis ochii, sperând să-i vad pe toți căzuți pe jos în câteva secunde.

N-a fost să fie chiar așa, la urma urmei se poate supraviețui și fără urechi, dar în jurul fiecarui monstru a aparut un halou luminos, cu nuanțe albăstrui, care s-a transformat încet într-o sferă. Mii și mii de sfere albastre au luminat deodată intersecția, apoi și-au luat zborul spre nava spațială.

A trebuit să ma ciupesc ca să ma conving că nu visez, că eu sunt cea care îi făcuse să plece.

Dar bucuria era prematură. Încă simțeam în nări mirosul terorii.

În adâncul meu, știam că lupta de-abia începuse.


(Articol scris pentru Super Blog 2017. Surse foto: intercomfilm, pixabay.com)

 

Un gând despre “1-11. Prima întâlnire cu extratereștrii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s