Despre cum un hoț de cărți poate ajunge să fure o perlă

Închid cartea, apoi închid si ochii. Țin pleoapele bine strânse, dureros de strânse, pentru a opri șuvoiul lacrimilor care stau să țâșnească.

Hoțul de Cărți m-a rascolit puternic.

Deschid ochii, dar deși succesiunea stațiilor de metrou și lumea reală se desfășoară în fața mea, tot ce văd e imaginea lui Liesel. Mi-o imaginez ca pe o fetiță firavă, cu ochi mari și privire curioasă, avidă de cunoaștere, cu o ușoară încruntătură a sprâncenelor, semn că viața și-a pus amprenta asupra ei mult prea devreme. Îi vad fruntea tulburată de gânduri și întrebări fără răspuns. Întrebările ei devin, brusc, întrebările  mele. 

„Ce inseamnă că mama a fost comunistă? De ce a fost nevoită să mă abandoneze? De ce oamenii ăștia, care mă cresc acum, îmi spun să nu vorbesc despre evreul pe care îl ascund în pivniță? Până când  ne  vom adăposti  în buncăr, noapte  de noapte, ascultând bombardierele care sfâșie cerul?„

Închid din nou ochii și încerc să-mi imaginez cum ar fi fost să fiu în pielea ei. Simt cum o tristețe copleșitoare îmi apasă pieptul.

---

***

Mă îndrept cu pași mecanici spre flacăra uriașă din centrul orașului, unde azi se ard toate cărțile considerate anti-regim. Fiecare pas în plus mă doare. Mi-e milă. Mi-e ciudă. Aș vrea să țip, să îi cert, să le explic cât e de stupid. Să le spun că eu am acasă o singură carte, ascunsă sub pernă, și că țin la ea ca la cea mai de preț comoară. E „Manualul Groparului”, găsită întâmplător în cimitir, când mi-am condus fratele pe ultimul drum. Am luat-o mecanic, pentru a avea ceva care să-mi amintească de el. Am citit-o de atunci de nenumărate ori și am sorbit fiecare cuvânt.

Dar vreau mai mult. Mi-e poftă de cuvinte ce ascund în ele amintiri. Mi-e poftă de amintiri ce ascund în ele emoții.

Iar ei … Ei ard biblioteci întregi!

Mă uit la flăcările care dansează bolnăvicios în fața mea, topind pentru totdeauna cuvinte, amintiri și emoții.

Tentația e prea mare, atât de mare încât învinge orice precauție sau teamă. Întind mâna și ridic o carte fumegândă de jos. O ascund la piept, înfricoșată că cineva m-ar fi putut zări, iar cartea îmi arde pielea într-o durere răscolitoare.

Dar nu mai contează.

Am, în sfârșit, o altă carte.

***

---

O văd pe Liesel apăsând cartea fumegandă la piept, și ochii mă ustură și mai tare. Aș vrea să am puterea de a opri timpul în loc, de a mă strecura printre personajele oprite brusc din mișcarea lor, printre flăcările înghețate, și de a așeza la îndemâna lui Liesel cartea perfectă. Cartea care să-i merite sacrificiul, care să-i dea speranță, care să o facă să înțeleagă natura umană.

Aș vrea să am puterea de a pune o carte în brațele lui Liesel, dar dacă aș avea puterea asta cred că m-ar copleși responsabilitatea. Responsabilitatea alegerii. Care ar fi cartea perfectă?

Aș vrea ca ea să-l citească pe John Steinbeck. Să îi savureze geniul, capacitatea extraordinară de a analiza oameni, trăiri, comportamente. Și pentru că Liesel poate lua din foc  o carte și numai una, i-aș scoate in cale Perla.

O perlă scoasă din foc, o carte pe cât de scurtă și de ușor de citit, pe atât de bogată în înțelesuri. Esența unei vieți, a oricărei vieți, ascunsă într-o parabolă. Perla e  una din operele mai puțin cunoscute ale lui Steinbeck, dar e o carte extrem de profundă despre oameni așa cum sunt ei, despre lucrurile care îi înalță dar mai ales despre cele care îi distrug. O carte scrisă într-un stil unic, hipnotizant, care nu te lasă să o pui jos până nu ii afli sfârșitul. E cartea pe care Liesel ar putea sa le-o citească cu voce tare tuturor celor care se ascund noaptea în buncăr, și toți ar asculta cu sufletul la gură firul poveștii, uitând de bombele care dansează deasupra lor și de iminența morții.

Și după ce o va fi citit, Liesel va înțelege de unde vine răul din oameni, va înțelege că ea, ca oricine altcineva, are puterea de a-și controla reacția în fiecare moment al vieții și că poate alege binele în detrimentul răului.

Pentru că alegerea răului e un drum din care cu greu te mai poți opri.

Și Liesel își va aminti de Perla și de înțelepciunea ascunsă în ea atunci când va urmări șirul nesfărșit al evreilor ce merg spre Dachau. Un drum fără întoarcere, un drum ales chiar de oameni pentru alți oameni. Și va înțelege cum de unii pot deveni atât de obsedați de „mai mult”, încât să își sacrifice propriii semeni pe altarul unei credințe deșarte.

O văd pe Liesel strângând Perla la piept și mulțumind focului că i-a scos-o în cale. E schimbată.

Cred în cărți care pot schimba vieți.

---

(O altfel de recenzie, scrisă pentru Super Blog 2017)