Despre Superblog, cu bune și cu rele

Am amânat să scriu despre Superblog-ul care tocmai s-a încheiat, pentru că am investit atât de mult timp în scris, de-a lungul celor 27 de probe, incat am simțit nevoia să iau o pauza, în speranta că voi reuși să estompez cearcănele proaspăt câștigate.

Pe langa cearcanele de toată frumusețea, am mai câștigat premii la 8 dintre probe, precum și un nesperat loc 3 in clasamentul final. Sincer, mi se pare ireal că am ajuns acolo. Am citit articole participante în competiție care mi s-au părut mult mai bune, am descoperit oameni care scriu cu adevărat talent literar, și nu pot decât să mă bucur că cei care au jurizat probele au văzut o sclipire și în textele mele.

Per total, am ieșit foarte câștigată din acest concurs. Nu doar material, ci si in plan personal. Am invatat, zic eu, să scriu mai bine, mai complex, mai la subiect. Și, recunosc, îmi place adrenalina. Iar Superogul mi-a oferit asta din plin.

N-am lecții de oferit despre cum sa ajungi in top. Cred că secretul sta într-o combinatie de factori: talent, inspirație, timp, perfecționism, perseverență, spirit de competiție. In cazul meu, cred că cel mai mult m-a ajutat perfecționismul, care m-a făcut să îmi recitesc articolele chiar și de 10 ori înainte de a le publica. Acum mi se pare amuzant că și la a 10 recitire încă mai schimbam virgule, înlocuiam cuvinte, simțind mereu că e loc de mai bine.

Aș spune două cuvinte și despre perseverență, mai ales că după primele 2 probe eram pe locul 85 si m-am gandit de doua ori sa renunt. Superblog-ul poate fi un concurs cu multe dusuri reci. Mi s-a întâmplat și în primăvara, mi s-a întâmplat și acum. Articole pe care le-am scris cu tot sufletul, articole care mi se păreau bune mie (și sunt foarte critica) au fost punctate cu note mai mititele, pentru că am mizat prea mult pe emoție și am uitat că sunt intr-un concurs de advertoriale. Lecția învață de aici e că, dacă vrei sa scrii și pentru a câștiga, nu doar pentru placerea de a scrie, trebuie sa ai o abordare pragmatică și să încerci să echilibrezi articolele astfel încât să se regăsească și sponsorul in ele. Și să mergi mai departe, chiar dacă nu-ți iese la o probă. Eu n-aș fi ajuns pe podium dacă mă demotivam după prima nota de 80.

Dincolo de probe și de note, aș vrea să punctez și un aspect legat de oameni, care nu-mi da pace. Gala (festivitatea de premiere) la care tocmai am participat azi mi-a lăsat un gust dulce amar.

Dulce – pentru că au fost niște oameni care au vorbit cu mine și m-au felicitat sincer, am cunoscut și live niște oameni pe care ii admiram de pe bloguri, si a mai fost un reprezentant al unui sponsor care mi-a spus cât de mult i-a plăcut articolul meu, facand chiar și analiză pe text. Inceputul i-a plăcut pentru că… Apoi am scris așa și așa și am transmis că… Iar în final am sărit peste ani si mi-am imaginat că… M-a emoționat că cineva îmi știa efectiv articolul pe de rost. Un articol pe care, de altfel, l-am scris și l-am rescris vreo două nopți la rand, ferm convinsă că nu e suficient de bun pentru a se face remarcat.

Gustul amar a venit tot din partea oamenilor. Am auzit că Superblog e nu numai un concurs, dar și o familie. Eu n-aș zice chiar familie, aș zice bisericuța. Și, ca și în școală, e un pic trist când se formează astfel de grupuri compacte de oameni, pentru care cei din jur devin invizibili. Mi s-a părut lipsit de fair play faptul că grupurile de vedete era complet dezinteresate de micile discursuri ale oamenilor din afara cercului. Au fost finaliști, boboci în ale Super blogului, care au urcat pe scena plini de emoții și au fost ascultați și aplaudați de maxim 10 oameni. Timp în care alții, la mese, vorbeau si râdeau. Dar la apariția vedetelor pe scenă, izbucneau aplauzele furtunoase. Mi s-a părut nedrept. Uman, dar nedrept.

Același sentiment de nedreptate l-am simțit și pe grupul de Facebook, de-a lungul concursului. Este, în mare măsură, un grup vocal și veșnic nemulțumit de notele mici. La fiecare probă necastigata, trebuie sa existe oameni care să carcoteasca și să judece. Și tot grupul vedetelor devine brusc solidar cu cei ce se plâng. Te simți prost, ca outsider, să câștigi o probă și apoi să citești comentarii pe grup despre cat de prost s-a jurizat proba respectivă, despre cum juriul nu știe să aprecieze articolele bune, și așa mai departe. Probabil e si asta uman, căci umanitatea are multe fețe. Dar mi-ar fi plăcut de multe ori, pe parcursul concursului, să văd mai multa empatie și mai putina incrancenare pe grupul de Facebook.

Și, ca sa nu las loc de interpretări, nu mă refer in niciun caz la ultima probă. Acolo chiar consideram că am avut un articol mediocru și că nu prea meritam să câștig, și că per total notele acordate fuseseră extrem de incoerente. Plângerile erau normale.

Tot la bile negre, aș aminti și faptul că există probe jurizate de foști concurenți care îi cunosc ba chiar îi simpatizează pe actualii concurenți. Din nou, e normal sa existe simpatii, dar nu mi se pare ok sa ai in juriu pe prietenul lui X sau lui Y. Nu zic că juriul ar favoriza pe anumiți concurenți in mod voit, poate e un om perfect și reușește să fie suficient de imparțial și de obiectiv, dar îndoiala tot rămâne. Cred că ar fi mult mai corect dacă juriile ar fi mereu persoane care nu-i cunosc pe concurenți.

In ciuda aspectelor ușor negative pe care n-am avut cum să le ascund sub preș, nu cred că renunț la Superblog. Devine un drog care îți intră în sânge și îți face viața mai plină. Te ajută sa te autodepășești. Te învață lucruri noi despre tine. Dar, dacă e ceva ce aș schimba data viitoare – cu siguranță nu as mai sta pe grupul de Facebook, în timpul competiției. Sunt convinsa că ar elimina foarte emoție inutilă.

Mulțumesc, Superblog, pentru că m-ai ajutat sa cresc.

De mâine, înapoi la articolele mele fara deadline și fără mize.