Când iubirea nu ține de cald, dar un audit energetic da!

În București, există zile și ore la care pur și simplu nu vrei să fii nevoit să iei metroul. La ora 18, oră de vârf când ies toți de la birou, e atât de aglomerat încât riști să ți se năruie tot zen-ul acumulat cu greu de-a lungul zilei. Dar uneori pur și simplu n-ai alternativă.

Ei bine, astăzi a fost o zi fără alternative. La 18 și un pic, eu și cel puțin jumătate din populația capitalei păream să așteptăm metroul pe peron la Romană, având un țel comun și probabil deloc nobil de a ajunge la Unirii.

Când a venit metroul, m-a străfulgerat gândul că cealaltă jumătate a Bucureștiului se afla deja în vagoanele din fața mea, pentru că îmi era greu să vizualizez cum aș mai fi putut îndesa un fir de pai acolo. Dar, după ce am așteptat inutil să coboare cineva, mi-am făcut avânt și m-am aruncat de bună voie și nesilită de nimeni în cutia de sardele, cu fix o zecime de secundă înainte ca ușile să se închidă razant în spatele meu.

Mi-am savurat în gând victoria punctuală, am dat să-mi scot telefonul din buzunar, să văd ce se mai întâmplase în ultimele 2 minute pe Facebook, dar – calamitate! – eram atât de lipită de oamenii de lângă mine încât nu puteam nici măcar să îmi mișc degetele.

Așa că am fost nevoită să renunț la tabieturi și să privesc în jur.

Și acolo, lipit de celălalt perete al metroului, la 2 metri și 100 de oameni distanță de mine, era chiar el. Mihai. Fostul meu iubit.

Desigur, mi-aș fi putut imagina o întâlnire întâmplătoare cu EX-ul în moduri mult mai avantajoase sau măcar mai romantice. Posibilitatea de a ne revedea după 3 ani într-un asemenea context, captivi într-o cutie de sardele și cu picături mici de transpirație curgându-ne pe frunte, era cu siguranță peste limita imaginației mele.

Dar iată-ne acolo, uniți de o suferință comună. Îi priveam ochii albaștri, adânci, simțeam transpirația curgându-mi pe frunte, și prin cap mi se derulau imaginile acelei ultime nopți care schimbase totul …


Autobuzul ne-a lăsat în Petrăchioaia pe la ora 1 după prânz. Mihai mă invitase să îi cunosc familia și îmi povestise tot drumul despre casa cea mare, plină de amintiri, în care copilărise și în care devenise cel ce era astăzi. Își dorise foarte mult să petrecem o noapte acolo, pentru că era un spațiu plin de încărcătură emoțională pentru el.

Și eu eram emoționată, desigur. Pe de o parte, pentru că urma să îi cunosc părinții. Pe de alta, pentru că simțeam că aceasta avea să fie prima noastră noapte împreună. O noapte perfectă, într-o casă plină de istorie, doar noi doi și dragostea noastră!

Numai că de îndată ce am pus piciorul în casa lui Mihai am simțit că ceva nu e în regulă. Deși afară strălucea soarele și pomii începuseră să înmugurească, mamă lui Mihai ne-a întâmpinat în prag într-o ținută cam neobișnuită pentru o zi călduroasă de martie. Doamna Cristina – căci așa s-a prezentat – purta o pereche de pantaloni flaușati, șosete lungi de lână și niște papuci blănoși. În partea superioară nu mi-am putut da seama câte straturi de bluze avea, dar pe deasupra purta o vestă cu aer rustic, încheiată până în gât. Cireașa de pe tort sau, în cazul de față, accesoriul de pe cap, era o căciuliță croșetată în culori vesele, care mi-a insuflat o previziune sumbră.

info certificat energetic 4

Doamna Cristina m-a salutat călduros – cum altfel, la o așa ținută? – și mi-a arătat colecția de papuci expusă în hol. Am refuzat-o politicos, i-am spus că nu obișnuiesc să port papuci prin casă. Mi-a aruncat o privire sarcastică, mi-a privit cu ochi critici tricoul până la buric și blugii zdrențuiți, dar n-a mai insistat, zicând că oricum o să stăm afară.

Ziua a continuat în mod plăcut cu un grătar făcut în grădină și o masă servită pe terasă. Apoi părinții lui Mihai s-au retras, motivând că își vor petrece noaptea la niște rude din sat, și ne-au lăsat singuri.

Era momentul nostru.

Am reintrat în casă, gata de acțiune și de multașteptata materializare a iubirii noastre. Mihai m-a condus în camera lui de la etajul 1, în aripa dinspre nord. După ce mă bătuse soarele în cap afară, timp de 3 ore, am întâmpinat cu bucurie răcoarea din casă.

Bucuria însă n-a durat prea mult, căci după maxim 5 minute începuse să mi se facă frig de-a binelea.

-Mihai, de ce e așa frig aici?

-Așa e la casă, dragă… ești tu prea sensibilă.

info certificat energetic 3

Sensibilă pe naiba. Și-ai mei stăteau la casă, și-n plus tata lucra în construcții, așa că mereu turuia vrute și nevrute despre performanțe energetice și despre necesitatea unei termografii. Pereții care păreau să sufle aer rece și petele pe care le zăream în colțurile camerei erau simptome clare ale faptului că nu vechimea casei era problema, ci faptul că niciun auditor energetic nu pusese vreodată piciorul pe acolo.

Îmbrățișarea lui Mihai m-a smuls din gândurile mele. M-a condus cu tandrețe spre divanul din cameră și a încercat să mă întindă pe pat. Dar în momentul în care spatele mi-a atins peretele rece, am țipat ca din gură de șarpe.

-Mihai, e mult prea rece! Pereții ăștia sunt izolați?

-Uhm… nu cred… și tu acuma! Ce contează dacă-s izolați sau neizolați?

-Păi contează, prin pereți se pierde până la 25 % din căldura unei camere. Ca să nu mai zic că nu cred că peretele ăsta are mai mult de 10 grade. E mult prea rece în raport cu temperatura din cameră, aici sigur se formează condens și, mai rău, mucegai.

Mihai se oprise din pornirile romantice și mă privea ca lovit de trăsnet, scărpinându-se cap.

-De unde știi toate astea?

-De la tata. Face izolații. Și zău, ți-ar prinde și ție bine una.

info certificat energetic 2

-Mmmm… mbine, o să mă gândesc la asta. Dar până atunci… vrei să încercăm pe podea?

– Ești nebun? Nu e nevoie să fii expert ca să vezi cum suflă curentul pe sub ușă. Știai că, dacă ai izola pardoseala și ai înlocui tâmplăria de la uși și ferestre, ai plăti cu circa 20% mai puțin la energia electrică?

Mihai nu știa, și nici nu părea să vrea să știe în momentul acela. Și-a încrucișat brațele la piept și m-a întrebat sec:

-Și ce propui?

– Propun să apelezi la un auditor energetic. O să îți facă o scanare prin termografie, o să identifice zonele cu probleme și o să-ți propună niște soluții de reabilitare. Sigur va fi nevoie să izolezi pereții, dar auditorul îți va indica și cele mai potrivite materiale, în funcție de ce reiese din raport. Poate va trebui să izolezi și acoperișul și să faci ceva reparații la instalația de apă, în cazul în care se constată că există pierderi de agent termic pe acolo. La cum văd eu că stau lucrurile acum, probabil casa ta n-are o clasă energetică mai mare de G, maxim F. După o reablitate termică, ai șanse mari să o aduci în clasa A.

-Bine, ok, o să mă gândesc la asta. Dar ce propui să facem în noaptea asta ?

-În noaptea asta propun să scoți de undeva vreo 3-4 pături, să mutăm patul mai spre centrul camerei cât să nu se mai simtă temperatura pereților, și să îmi aduci de pe hol papucii ăia blănoși pe care mi i-a arătat mama ta.

info certificat energetic 1

Mihai a ieșit din cameră pleoștit. Adio noapte perfectă, deja simțeam piele de găină pe mâini – și nu din cauza emoției! – iar dinții începeau să îmi clănțăne încet încet. M-am bucurat că nu îmi pusesem încă aparat dentar.

Nu ne-am mai spus prea multe cuvinte în noaptea aia. Ne-am culcat spate în spate, acoperiți de trei rânduri de pături, după ce am avut grijă să baricadez ușa cu rucsacele noastre, doar-doar oi simți mai puțin curentul de aer rece care intra pe acolo.

A doua zi, am știut că ceva se schimbase între noi. Răceala pereților părea că ne intrase în inimă. Nu știu ce gândea Mihai, dar eu știam clar că nu voiam să mai pun piciorul pe acolo prea curând. Așa că, după ce autobuzul ne-a lăsat înapoi în București, ne-am despărțit în tăcere și nu ne-am mai văzut niciodată.


Până azi.

Mihai mă privea tăcut, de pe cealaltă latură a metroului. Părea că și prin gândurile lui se perindaseră într-o clipită aceleași evenimente neplăcute din Noaptea Casei Neizolate.

Am văzut cum buzele i se mișcă. Părea că spune ceva, dar n-am înțeles. Am încercat să-i explic din ochi că nu îl aud, clipind rapid de câteva ori.

Se spune că sufletele pereche se înțeleg din priviri. Nu știu dacă de asta, sau doar dintr-o intuiție proprie, Mihai s-a prins că nu-l aud și a strigat cât îl țineau plămânii:

-Să știi că mi-am izolat casaaaa. Am certificat energetic clasa A acuuuum. Vrei să treci să o veeeezi?

Era clar. Mihai al meu se maturizase. Cu ochii lui albaștri, adânci, și acum și cu casa izolată, era tot ceea ce visasem vreodată.

-Daaa! Am strigat din toată inima.

Dar tocmai atunci s-a deschis ușa pe partea lui Mihai. Puhoiul de oameni a țâșnit afară din metrou, târându-l pe Mihai, nefericită victimă a aglomerației, după ei. Am vrut să fug spre el, dar secunda de ezitare mi-a fost fatală. Ușile mi s-au închis în față, iar metroul și-a continuat drumul nestingherit, neimpresionat de ceea ce ar fi putut să fie marea noastră ocazie de a ne reuni destinele.


(Poveste reconstituită pentru Spring Super Blog 2018)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: