Nu sunteți chiar ATÂT de urâtă…

Dimineață, zi lucrătoare, chef maxim de viață. Dar nu-i nimic, eu sunt matinală.

Intru în clădirea de birouri, clădire păzită cu strășnicie de un portar. De obicei. Doar că noaptea trecută pare să fi fost grea pentru el, căci îl zăresc prin ușă, încă înainte de a o deschide, cum moțăie pe scaun.

Deschid ușa cu zgomotul aferent, portarul sare ca ars, încercând să își reia poziția verticală.

Mă pălește un sentiment de vinovăție și dau să mă scuz cumva:

– Bună dimineața… Îmi cer scuze dacă v-am speriat…

Portarul e perfect lucid, ca după două cafele și două ture de bloc. Zice:

– Aaaa, nu, stați liniștită domnișoară! Cum să mă speriați? Nu sunteți chiar atât de urâtă!

„Chiar atât de urâtă.” Încerc să înțeleg această expresie și probabil fața îmi trădează blocajul, căci portarul sare cu erata:

– Adică nu că nu sunteți urâtă… De fapt nu sunteți urâtă deloc. Sunteți chiar drăguță, domnișoară.

Ei, altfel îți începi dimineața după așa declarații. Păi nu? 🙂