<< – Să ne rugăm pentru fecioria ta, da. Dacă ne rugăm, înseamnă că tu eşti sau nu eşti fecioară? Ne rugăm să fii pentru că nu eşti, sau ne rugăm să te păstrezi fecioară pentru că eşti?
– Sunt şi nu sunt. Sunt fiindcă n-am cunoscut bărbat şi nu sunt fiindcă sunt netăiată şi moaşa de neam nu mi-a cusut încă porţile păcatului.
– Aşa.
Bunica îmi pune mâna pe cap. Am răspuns bine. Când îmi pune mâna pe cap, îmi dă puteri. Mâna ei mă adună la un loc, dintr-o singură binecuvântare, cu umbra mea. Odată ce mi-a atins moalele capului, un fir nevăzut, de aur îmi ridică umbra din praful de pe drum, o trage spre mine şi o apropie până suntem una.
– Când te faci fecioară?
– Într-o seară din săptămâna asta, când o să iasă pe cer luna plină, moaşa de neam hrăneşte hienele deşertului şi le face semn femeilor că, de acum înainte, e dezlegare la malabo. Atunci, o piatră caldă, pântecele pământului, aşteaptă sângele cald al fecioarei.
– Aşa. Deci în pachetul legat frumos ce e?
– Cuţitaşul, spinii, alifia, feşele, pânzele şi podoabele mele de fecioară? Şi bunătăţi cu fistic şi zahăr?
Îmi vine s-o iau în braţe şi să-i sărut mâinile, palmele, fruntea, gura, lobii urechilor. Dar bunica e înaltă şi mare, abia dacă-i ajung pân-la brâu. Aşadar pentru mine erau toate pregătirile astea. Draga mea bunică, te rog să mă ierţi că am fost neascultătoare şi m-am purtat cu necuviinţă. Am simţit eu pe drum pasărea din piept şi ceva ca o nelinişte şi nu ştiam ce. Când colo, bunica, Arafa şi celelalte mă urmăreau cu rugăciunile lor şi se găteau de serbare.>>
Nu mai știu cine mi-a recomandat această carte, dar o aveam de mult pe lista celor pe care îmi doream să le citesc. Iată că a venit și momentul ei, și m-am îmbogățit cu o nouă lectură de calitate, scrisă de o româncă – Tatiana Niculescu Bran.
„În Țara lui Dumnezeu” e o carte care te prinde imediat, atât prin subiect cât și prin scriitură. E prima dată când citesc o carte scrisă de un autor român care abordează lumea musulmană și a cărei acțiune se petrece într-un colț al lumii atât de îndepărtat încât a trebuit la un momentdat să las cartea deoparte și să deschid o hartă, pentru a localiza contextul geografic al acțiunii.
Cartea se găsește online pe Libris (link activ)
Un diplomat francez e trimis în Cornul Africii, ținutul afarilor, o zonă aflată la vest de Marea Moartă pe care noi o putem identifica prin nume ca Egipt, Eritreea, Somalia. Laurent-diplomatul ajunge acolo împreună cu soția sa Marie și cu Andre, copilul provenit dintr-o altă relație. Cu toții descoperă o lume nouă, o lume guvernată de tradiții exotice, a cărei religie puternică se împletește strâns cu o sumedenie de ritualuri pe care europenii le-ar numi fără ezitare barbare. Încet încet, acțiunea aduce în prim plan subiectul mutilării genitale, o practică foarte populară în acel colț de lume. Atât de populară încât Wikipedia îmi confirmă că 98% dintre femeile somaleze încă sunt supuse acestei experiențe groaznice, la vârsta de 12-13 ani. Multe mor sau sunt traumatizate pe viață, dar practica rezistă istoriei, fiind perpetuată – culmea! – chiar de cele care i-au fost în copilărie victime.
Ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit este faptul că autoarea reușește să spună o poveste despre un subiect controversat fără să judece, fără să exprime un punct clar de vedere. Pentru a reuși să facă asta, a ales o tehnică narativă foarte potrivită: aceea de a da cuvântul, pe rând, fiecăruia dintre personaje. Capitolele micuțe sunt narate de personaje diferite, cu contexte diferite: ba de diplomat, ba de soția acestuia, ba de afarii care intră în contact cu ambasada franceză, ba de micul Andre, ba de Hani, fetița de origine afară care îi așteaptă cu entuziasm „serbarea” ce o va transforma în fecioară. Am mai întâlnit această abordare și în alte cărți, dar la o scară mai mică, acțiunea fiind relatată doar prin ochii unui număr redus de personaje. În cartea Tatianei, însă, tehnica e perfecționată și extinsă. E ca și cum toate personajele ar sta la o masă rotundă și ar primi pe rând cuvântul, pentru a-și relata percepția proprie asupra desfășurării evenimentelor. Evident, această percepție este diferită, ceea ce ne dă ocazia să privim aceleași fapte prin diverse lentile și din diverse puncte de vedere. Frumusețea acestei tehnici este că nu dă dreptate nimănui și scoate în evidență cât de complex poate fi un subiect pe care noi, uneori, îl reducem doar la acele dimensiuni care ne sunt nouă familiare.
„În Țara lui Dumnezeu” se citește ușor și repede. Te ține cu sufletul la gură, te face să te revolți, te emoționează. Te introduce într-o lume străină ție și te expune la moduri diferite de gândire. E o carte bună, pe care o recomand la rândul meu mai departe. Și, cu riscul de a mă repeta, sunt tare mândră că e scrisă de o româncă 🙂
„Religia noastră, europeană, şi-a pierdut forţa de altădată. Delăsarea noastră e semnul decadenţei. O ducem prea bine ca să ne mai gândim la Dumnezeu.”
Umătoarea destinație literară e încă incertă. Încerc să mă hotărăsc între opțiunile de mai jos. Dar până mă hotărăsc și încep o carte nouă, sper să mă mai achit de restanțe, căci mai am vreo 4-5 cărți care mi-au plăcut foarte mult, dar despre care nu am apucat să scriu încă. Noroc că toamna-i lungă.
Stay tuned 🙂
În Căsuța Oliviei 
Pare faină cartea. O trecem pe listă. Mersi!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Este. Reportaj, istorie, călătorie 🙂 – toate la un loc.
ApreciazăApreciază
Şi eu vreau să o citesc acum, mi-ai trezit interesul. Mai ales că am citit Necredincioasa şi vreau să văd cum abordează autoarea româncă acest subiect.
ApreciazăApreciază
La mine e pe dos – am „Necredincioasa” pe listă, dar mai are ceva de așteptat 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O trec și eu pe listă, sună chiar bine! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană