Am fost odată ca niciodată o creatoare amatoare de cercei :)

Azi mi-am adus aminte că, incredibil dar adevărat, Căsuța Oliviei nu este primul meu blog. Înainte de el, am avut un altul, pe care îl umpleam nu cu cuvinte ci cu poze. Pozele unor cercei și ale altor chestiute simpatice din Fimo, pe care le modelam cu grijă și atenție între degete.

Să tot fie vreo 10 ani de atunci, ba poate și mai bine…

Nu mint, există și dovezi, adevărate opere de artă 🙂 , pe care nu numai că le-am făcut cu mâna mea, dar le-am și vândut, pe sume complet simbolice, mai mult din mândria de a ști că cineva le poartă. Iată o parte dintre minuni, ce-am reușit să recuperez de prin arhive.

Stau și mă uit la pozele astea și nu-mi vine să cred că am avut vreodată atâta răbdare să migălesc la așa ceva, eu care n-am stare defel. Unii cercei sunt atât de reușiți încât mi-e ciudă că i-am dat și că nu-i mai am. Alții încă fac parte din colecția mea personală și, deși nu prea îi mai port des, nu mă îndur să îi dau. Parcă reprezintă o etapă din viață.

Mi-amintesc că, pe vremea când vindeam cercei, am reintrat în contact cu un fost coleg de liceu cu care nu mai vorbisem de când am intrat la facultate și am plecat din orașul meu. A văzut că am un blog și mi-a dat o comandă fabuloasă, de vreo 20 de perechi, pentru toate prietenele lui. Inițial m-a surprins, apoi m-a amuzat. M-am gândit că s-o fi speriat că am ajuns să trăiesc din cercei și că și-a dorit să îmi dea o mână de ajutor 🙂 Cine știe, nu mi-a păsat ce crede, mi-a păsat că cineva o să îmi poarte cerceii.

Așa cum îmi pasă și acum, cu Căsuța Oliviei, dacă sunt persoane pe care le ajută ceea ce scriu eu aici. Impresii, recenzii, experiențe – încerc să mă opresc la acele aspecte din viața mea pe care le consider utile și altora, fără să dau din casă mai mult decât ar fi cazul. Uneori îmi iese, alteori ba 🙂

Și nu, nu trăiesc din blog, așa cum nu am trăit nici din cercei. Trăiesc din job-ul meu de zi cu zi, restul sunt doar hobby-uri. Dar mă bucur că am aceste hobby-uri, mai ales că sunt atât de diferite de ceea ce fac între 9 și 6. Cumva, îmi dau încredere că sunt o persoană complexă, care ar putea-o lua în mai multe direcții. Pe de altă parte, am avut mereu un semn de întrebare – dacă direcția principală pe care o urmăresc nu e cea în care aș putea performa cel mai mult?

Când am terminat liceul, eram confuză legat de facultatea pe care urma să o aleg. Oscilam între automatică, jurnalism și româno – franceză 🙂 Exact, era ca și cum aș fi oscilat între 0 și 1000, o distanță mult prea mare de la una la alta. Profa mea de mate de atunci mi-a zis ceva ce n-am înțeles, dar care mă bântuie: că ar fi bine să dau la automatică, dar că automatica va fi prea puțin, că mi-ar fi trebuit ceva mai complex, mai divers. N-am înțeles atunci ce opțiune i s-ar fi părut mai potrivită și nu înțeleg nici acum. Nu mă macină în mod activ această neștiință, mai degrabă mă intrigă.

Mă bucur că mi-am făcut curaj să scriu. Îmi place. Mă relaxează. Îmi dă un scop. Mă disciplinează. Poate că am azi răbdare să scriu, tocmai pentru că am avut acum 10 ani răbdare să modelez cercei. Poate că ceea ce învăț din scris, astăzi, îmi va folosi în alt domeniu peste 10 ani. Nu se știe niciodată. Viața e dinamică și surprinzătoare. Singura certitudine este clipa prezentă.

Și, în clipa prezentă, ar fi cazul să mă culc. Doar artiștii pierd nopțile. Ăștia cu program fix 9-6 … dorm 🙂

Concluzia, dacă era nevoie de una, e că uneori mi-e dor să fac cercei.