Cel mai, cea mai. Amintiri aleatorii.

Cea mai ciudată amintire din copilărie e una de la tăiatul porcului, din preajma Crăciunului, în curtea bunicilor. În iarna aia aveau un porc mare și negru, lucru atipic. Nu știu cum s-a întâmplat, dar au scăpat porcul atunci când l-au scos din „gojder”, iar porcul a început să alerge după mine. Habar n-am cât a durat chestia asta în realitate, cert e că în mintea mea de copil sub 6 ani a durat o eternitate. De altfel, e una dintre primele amintiri pe care le am de la vârste fragede.

Cel mai interesant loc vizitat a fost un fost lagăr de concentrare, lângă Praga. Genul de loc care îți schimbă perspectiva asupra vieții.

Cel mai înspăimântător muzeu în care am intrat vreodată, singură și din proprie inițiativă, a fost Hunterian Museum, din Londra. Un muzeu de anatomie și patologie, format în mare parte din „colecția” personală de tumori și alte formațiuni ieșite din comun a lui John Hunter, un chirurg care a trăit prin anii 1700. Da, o perioadă în care chirurgia însemna cu totul altceva decât în ziua de azi. Un tur ghidat al muzeului e o experiență memorabilă. Altfel, fără a afla povestea din spatele exponatelor, muzeul nu are același impact.

Cel mai ciudat loc în care am instalat un cort a fost în curtea Politehnicii, în spatele rectoratului. Nu-mi asum meritul ideii, căci i-a aparținut celui ce mi-a devenit soț, dar mă mândresc totuși cu faptul că n-am zis nu, ci am sărit în sus de bucurie. Și așa am privit stelele, din cort, în cel mai neașteptat loc posibil.

Cel mai iresponsabil lucru pe care l-am făcut a fost să plec de una singură din tabăra de vară în care mă aflam, până la o mănăstire aflată mai la deal, pentru a prinde semnal la telefon. Și am prins, și am vorbit, și am vorbit… până a început să se întunece. Și atunci am luat-o la fugă în jos pe șosea, înapoi spre tabără, pe sub copacii care se împleteau deasupra și deja nu mai lăsau lumina să intre. Și se făcuse întuneric de tot, nu mai treceau mașini, mi se părea că aud foșnete peste tot în jur și alergam disperată la vale, repetând obsesiv „Tatăl Nostru” în minte. Cred că atunci mi-am atins nu doar apogeul iresponsabilității, ci și pe cel al vitezei.

Cel mai ciudat loc în care mi-am făcut temele a fost pe acoperișul șopronului în care bunicii țineau vaca. Eram în vacanță de vară și aveam teme din culegeri, iar la masă mă plictiseam. Așa că mă urcam cu scara sus pe șopron, unde era și iarbă pusă la uscat. Urmăream mișcarea norilor, inspiram mirosul ierbii și parcă altfel mergeau exercițiile. Matematică, ce altceva.

Cel mai pragmatic lucru pe care l-am făcut a fost să îmi închiriez rochia de mireasă, în loc să o cumpăr. Mi s-a părut aberant la momentul respectiv să dau o mică avere pe o rochie pe care aș purta-o o singură dată și pe care ulterior mi-ar tăia-o copiii să facă rochițe pentru păpuși 🙂 Și eu nici măcar n-am tăiat rochia mamei, că nu m-a lăsat, în schimb a taiat-o verișoara.

Cea mai mare putere pe care o aveam când eram mică era aceea de a-mi controla visele. Mă culcam cu un gând, mă concentram puternic pe o idee și pe niște personaje, și aia visam în noaptea respectivă. Nu știu când și cum mi-am pierdut puterea asta, dar dusă a rămas.

Greșeala gramaticală care mă enervează cel mai tare este folosirea lui „care” în loc de „pe care”. De ce? Pentru că mie mi se pare că ține de un simț al limbii pe care ar trebui să îl avem nativ sau dobândit din lecturi, din discuții cu alți oameni care vorbesc corect. La un momentdat m-am resemnat, dar încă am străfulgerări nervoase când aud oameni de la care am pretenții făcând aceeași greșeală.

Filmul care a avut cel mai mare impact emoțional de moment a fost Requiem for a dream. Încă îmi amintesc scene din el de parcă l-aș fi văzut ieri, și totuși au trecut mai bine de 10 ani. Era despre dependență în general, cea de droguri în particular, iar eu mă simțeam cu musca pe căciulă pentru că îmi puneam Bixtonim în nas seară de seară, de ani de zile, și nu găseam motivația de a spune stop. Am găsit-o de-abia când am aflat că sunt însărcinată. Și n-a fost greu deloc.

Cel mai neașteptat loc în care am fost dusă la o întâlnire romantică a fost Cimitirul Bellu. Pentru arhitectură și vegetație. 🙂 Sunt sigură că nu mulți se pot mândri cu o asemenea experiență.

Cel mai neobișnuit hobby de vară pe care l-am avut a fost să cos goblenuri. Nu m-a ținut mult, suficient însă pentru a avea azi pe perete, acasă la ai mei, un goblen cusut integral de mine.

Cel mai lung drum parcurs cu trenul, dus întors, a fost București – Salzburg. La întoarcere s-a defectat ceva și am stat în câmp câteva ore, aproape de Arad, cu căldura oprită, astfel încât a fost nevoie să ne mai punem câte ceva din echipamentele de ski pe noi.

Cea mai puternică emoție pe care am simțit-o vreodată a fost la nașterea fetiței mele, când doctorii mi-au pus-o în brațe. Inegalabil, irepetabil.