Reversul medaliei

Știi cum sunt actorii aceia care joacă într-o piesă grea, plină de încărcătură emoțională, apoi ies la final, în aplauzele publicului, și se prezintă la fel de serioși și de apăsați de performanța lor? Se zice despre ei că sunt încă în rol, că nu au reușit să se detașeze.

Ei bine, cam așa mă simt și eu. Am câștigat trofeul SuperBlog, după o ediție în care am fost mai concentrată și mai determinată ca niciodată și-n care mi-am direcționat toate gândurile spre probele din concurs.

Și acum, că s-a terminat, parcă am rămas într-un vid din care nu știu cum să găsesc calea de ieșire. Corpul mi-a rămas plin de adrenalina competiției, în schimb capul mi-e gol, fără probe, deadline-uri și subiecte de gândit. Iar alăturarea celor două stări e ciudată și mă bântuie. Nu știu încă cum să mă relaxez și să revin la rutina de zi cu zi. Sau poate mi-e teamă de rutină și încă mă agăț de adrenalina rămasă.

Tot încerc să mai public niște articole noi, la care lucrez de ceva vreme. De scris, scriu la ele, dar de fiecare dată mi se pare că „nu e suficient”, așa că le las tot în draft. Mi-a rămas mania perfecțiunii.

Pe de altă parte, vreau să las blogul să se odihnească o perioadă și să mă relaxez în alt fel, așa că încerc să mă reapuc de citit. Zic „încerc” pentru că, deși n-aveam nicio problemă în a citi cărți grele înainte de concurs, acum mi-e greu să mă concentrez chiar și la una simplă, la o lectură „de vacanță”. Citesc câteva rânduri și îmi fug gândurile în toate direcțiile, fără să pot să le controlez. Și nu cred că e din cauza cărții, pentru că deja am trecut prin vreo 4 titluri, în încercarea de a-l găsi pe cel care să mă captiveze, și degeaba.

Mi-e clar că trebuie să aștept să ies din starea aceea de surescitare cu care am rămas.

Dar cum? 🙂