2020#25. Clasic.

25 ianuarie

Azi am realizat faptul că am un soț cu bani. Intuiam eu ceva, dar nu avusesem de mult ocazia de a-l compara cu soții sau prietenii altora și nu știusem cât de norocoasă sunt.

Azi am ieșit împreună, sâmbătă seara, prin oraș. Am parcurs toate zonele în care îți poți face o idee despre moda timpului: metrou, Calea Victoriei, local vânzător de bere & divertisment. Peste tot, mulți bărbați săraci, de ți-era mai mare mila de ei. Cu blugi sfâșiați, cu petece mari de material lipsă, lăsând la vedere circa o treime din piciorul golaș, uneori cu păr, alteori lipsit chiar și de această protecție superficială, în vreme ce iarna le râdea în față cu unicul ei grad Celsius.

Coate-goale, vorba poetului.

Colac peste pupăză, la capătul inferior al blugilor sfâșiați, gleznuta intra, timidă, direct în teniși de pânză sau – în cazul celor o idee mai înstăriți – în niște adidași supradimensionați. Nici măcar de șosete nu au avut bani, săracii. Am început să înțeleg tradiționalul cadou de Crăciun, constând în șosete, pe care ai toate șansele să îl primești de la bunici. Știu ei mai bine că sărăcia poate lovi oricând.

În comparație cu toți acești bărbați loviți de soartă și obligați să își expună atâta piele frigului năprasnic, soțul meu pare cel mai mare bogătaș: blugi intacți de sus până jos, fără urmă de zdrențe. Șosete bărbătești, groase și înalte până spre genunchi, din ceva ce aduce a lână. Bocanci de iarnă în toată regula, pe care i-ar putea prinde și o zăpadă fără să se supere. Ce să mai, om înstărit, cu de toate.

Azi n-am cum să nu fiu recunoscătoare pentru că am alături așa bărbat bine, pe care-l ține portofelul să-și schimbe blugii când i se rup și să aibă sertarul lui propriu plin cu 50 de șosete identice. Mă bucur că moda nu corupe chiar pe toată lumea și că sunt încă suficienti oameni care apreciază clasicul.