Despre un hamster care s-a oprit temporar din alergat în cerc pentru a se uita în jur cu mirare 😀

Astăzi a fost o zi ieșită din tiparele cu care m-am obișnuit de ceva vreme.

Nu pe exterior – acolo totul a arătat la fel, ci pe interior, mai precis în universul gândurilor.

Nu știu cum se face că în unele zile, în cele mai multe zile, am aceleași gânduri repetitive, de parca as fi un hamster blocat pe o rotița: ce program au copiii azi, ce ședințe am săptămâna viitoare, ce mâncăm mâine. Atât. De parca n-ar mai exista nimic altceva pe lume.

Și mai sunt zile ca cea de azi, în care ceva – habar n-am ce – declanșează un comutator, și hamsterul sare de pe roată, scutură un pic din cap sa se dezmeticeasca și rămâne uimit de câte vede în jur.

Lăsând metafora la o parte, azi m-am trezit gândindu-mă la atât de multe lucruri încât, iată, chiar am decis sa scriu despre asta, atât mi se pare de extraordinar.

În primul rând, m-am gândit la ce mi-ar plăcea să fac dacă n-aș (mai) lucra în domeniul în care sunt acum. Mi-ar plăcea să lucrez cu copiii. Poate la un after-school, ceva relaxat, unde să nu mi se impună niște activități sau programe anume, ci sa am libertatea de a alege ce vreau sa fac. Și mai mișto ar fi să fie proiectul meu, nu să fiu un simplu angajat. Recunosc, gândul ăsta știu de unde a venit, de la o discuție cu Olivia.

Dar din el s-au născut altele. Și mai îndrăznețe. O împletire interesantă de trecut și viitor. Mi-am amintit de toate dorințele mele avute de-a lungul timpului, de tipul „când o sa fiu mare, aș vrea să…”, m-am gândit la câte vise am bifat și la câte – mult mai multe – încă mai am pe listă. Unele sunt puerile, altele sunt ambițioase, unele ar fi imposibile acum, altele rămân încă în cărți. De exemplu, să cunosc 7 limbi străine 😀 Aici depinde cu definesc acest „cunosc”, cât de jos las ștacheta, aș putea zice că vorbesc sau înțeleg câte ceva în 6 limbi deja, deci cu puțină determinare se poate.

Mi-am adus aminte câte liste și planuri îmi făceam cândva, cum îmi plăcea sa pun pe hârtie chiar și cele mai absurde sau imposibile vise. Nu că n-as fi știut cât de lunga sau improbabila e calea pana acolo, dar acțiunea de a ma gândi la posibilități și la cât de multe există pe lumea asta ma făcea să mă umplu de energie. Nu conta ca nu duceam la bun sfârșit tot ce îmi propuneam. Conta că aveam planuri, scopuri, aspirații, iar toate astea sunt lucruri pe care mintea le nascoceste pentru a trece prin viață cu bucurie și entuziasm.

Apoi m-am întors din nou spre copilărie și, nu știu exact cum, am rememorat diverse episoade aleatorii. Mi s-a părut interesantă selecția creierului și chiar mi-am propus să îmi confrunt amintirile mele cu cele ale părinților, să fac un soi de cercetare despre acuratețea amintirilor din anii mici. Și e extraordinar că mă entuziasmează acest proiect…copilăresc 😀

Printre amintirile rememorate, e una în care îi reproșam mamei că se gândește și vorbește numai despre ce face de mâncare. Și, ironic, cred că sunt zile în care Olivia m-ar putea caracteriza fix la fel. Mai mult, observ eu ce procent mare din gândurile mele „ordinare” sunt ocupate de întrebarea casnică „ce mâncăm mâine?” E greu, copil fiind, sa înțelegi cum de cei mari se gândesc doar la lucruri pragmatice și par mereu atât de ocupați și obosiți. Iar atunci când copilul devine adult, e frustrat pe proprii copii pentru că nu sunt încă adulți responsabili, și nu au aceleași priorități în viață. E un fel de răzbunare a sorții, cred.

Mi-am amintit despre prieteniile din adolescență și am comparat flexibilitatea de atunci cu lipsa de toleranță pe care o percep la vârsta adultă. Mi-am amintit cum i-am stricat ziua de naștere unei colege, și ea totuși a iertat și a trecut peste asta, și apoi am comparat cu supărările și așteptările altora de la mine, acum ca adult. Zău că orgoliile proprii, de la 30-40 de ani ne-ar părea complet nebunești nouă, dacă le-am studia ca observatori detașați, la 15-20 de ani.

E fascinant cât de mult ne schimbăm de-a lungul trecerii anilor, nu neapărat ca structură sau personalitate, ci ca interese, convingeri și așteptări de la viață.

Cândva credeam că să trăiești cu adevărat înseamnă să-ți bifezi toate dorințele de pe listă. Și azi mai cred asta, numai că am renunțat la lista cu vise mari, sunt mai „agila” si mă mulțumesc cu dorințe mici, de pe o zi pe alta, mi se pare că să trăiesc înseamnă să mă bucur chiar și de o zi banala, chiar și de familiaritatea rotitei de hamster.

Cred ca am bătut suficient campii, și poate nici nu i-am bătut coerent. Așa că mă întorc la a face planuri mentale despre cum să-mi mențin acest puseu de … tinerețe mentală… cât mai mult timp 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: