N-am mai scris de mult pe blog despre o carte, și sincer nici nu aveam de gand să sparg monotonia exact cu “Istoria Albinelor”, pentru că am terminat lectura cu niște sentimente amestecate. Probabil așteptam altceva, sau poate că vedeam altfel finalul. Cu concluzii mai clare, cu mai multă speranță, cu…
Hey, spoilers deja? Păi ce facem aici? Mă scuzați, m-a luat valul.
Și totuși, la două sau trei zile după ce am terminat cartea scrisă de Maja Lunde, în timp ce mergeam spre birou afundată în cu totul alte gânduri, m-a lovit revelația. Am văzut niște bărbați mohorâți înaintea mea și brusc am realizat că tot ceea ce citisem nu era neapărat despre albine, sau despre consecințele schimbărilor climatice. Sau poate era si despre asta, dar totul s-a estompat, și Istoria Albinelor a devenit deodată o carte despre relațiile dintre părinți si copii, despre așteptările pe care primii le au, despre modul în care își imaginează ei evoluția sau viitorul pruncilor pentru care uneori și-au sacrificat propriile vise, și despre dezamagirile aferente… și, se pare, inevitabile.
Și mai scrie despre ceva Maja Lunde, printre rânduri, în mod discret. Scrie despre dezechilibrul de energie dintre femei și bărbați, atunci cand sunt puși în fața unor momente dificile, de cumpănă. Poate că, fiind la rândul ei femeie, autoarea este subiectivă si portretele pe care ea le face celor două categorii nu sunt general valabile. Totuși, femeile din Istoria Albinelor au toate încăpățânarea de a nu renunța, de a merge până la capăt, de a sfida imposibilul, deși e greu și cad și ele de multe ori pradă deznădejdii. Cumva, pare ca statutul de mama le motivează și le obligă, mai mult decât îi obligă pe bărbați statutul de tată.
În Istoria Albinelor, bărbații cad mult mai ușor pradă disperării și abandonează lupta. Uneori e vorba de o luptă cu ceva de neînțeles – dispariția albinelor, alteori o luptă de a-și păstra relația cu proprii copii, sau chiar de o luptă interioară, de a găsi sau înțelege sensul propriei existențe.
Romanul e alcătuit din 3 planuri, 3 povești paralele, despărțite atât de ani cât și de kilometri. Există un fir care leagă aceste povești, pe care îl vom înțelege de-abia la sfârșit, dar chiar și în absența acelui fir putem gasi elemente comune între cele 3 perspective: albinele, și ușurința cu care cade bărbatul, în opoziție cu resursele nesecate de putere ale femeii. Chiar si atunci când bărbații din cartea asta reușesc să se ridice… tot o femeie e cea care influențează situația. 😀
Dând deoparte revelația mea spontană despre sensurile ascunse ale acestei cărți, sper că romanul e o distopie și nu o intuiție a ce va urma. Adică sper că evenimentul imaginat de autoare – dispariția albinelor, și efectul incredibil de domino creat după, colapsul economic si tehnologic, declinul Europei si al Statelor Unite, eșecul democratiei și triumful comunismului, sunt doar niste plăsmuiri ale imaginației pe care nu vom avea niciodată ocazia să le vedem adeverindu-se. Pentru ca ar fi mult prea înspăimântător.
Am apreciat nu doar ideea originală a romanului, ci si faptul că in mod evident autoarea s-a documentat mult, pentru a pune pe hârtie informații științifice credibile. Sunt multe referințe în carte despre cercetări legate de albine și stupi, multe curiozități pe care nu le-am mai citit în altă parte, dar bine închegate în poveste.
Verdict: mi-a plăcut cartea și mă bucur, căci era de ani de zile pe lista mea de lecturi. Nu are un ritm extraordinar de alert, dar are suficient suspans pentru a deveni captivantă. Interesant e ca Istoria Albinelor este primul volum dintr-o așa-zisă tetralogie… climatică. Mi-am pus pe listă volumul 2, Istoria Apelor, sunt tare curioasă ce se ascunde între paginile lui.
În Căsuța Oliviei 
Lasă un comentariu