“Scandalul” e cea de-a patra carte semnată Fredrik Backman pe care o citesc. Dacă ar fi să realizez un top rapid, cred că acesta ar arata cam așa:
1. Un bărbat pe nume Ove (mică paranteză, am vazut în vacanța de Crăciun filmul inspirat de carte, pe Netflix – și deși nu se ridică la înălțimea poveștii scrise pentru că nu surprinde deloc gândurile personajului principal, îl recomand, e simpatic, amuzant, duios, bine jucat)
2. Oameni anxioși
3. Scandalul
4. Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău
Am ezitat puțin între locurile 3 și 4. Mi-era clar ca Scandalul a fost, pentru mine, sub primele 2 cărți, dar intre el si Bunica… probabil ca subiectul mai aproape de realitatea vieții mele m-a făcut sa îl urc în top.
(Cam lungă introducerea, nu pot să nu remarc, dar sper ca lunga absență de aici de pe blog să fie o scuză buna: mi-am pierdut fluiditatea. )
“Scandalul” are un subiect mixt, sau mai multe teme centrale, cum ar spune poate un critic literar. O să le menționez pe toate, apoi mă opresc la cea care m-a sensibilizat cel mai tare.
Prima și poate cea mai prezentă de-a lungul paginilor este pasiunea oamenilor pentru un sport — fie că sunt actuali, foști jucători, antrenori, familie, patroni de club sau pur și simplu suporteri. Personajul “colectiv” al romanului este echipa de hockey a juniorilor unui sat relativ mic, echipă care devine singura speranță a unui viitor mai strălucit si al unui nivel de trai mai bun. Backman e un maestru al cuvintelor, reușește incredibil sa surprindă cât de mult poate însemna un sport pentru o comunitate, cum le modelează destinele, credințele și acțiunile. Nu cred că ar fi putut accentua atât de bine mentalitatea de sportiv, fara a fi la rândul său foarte pasionat de ceva.
Din acest personaj colectiv, echipa, se desprind personajele si poveștile individuale ale tinerilor jucători și ale antrenorilor lor. Pentru ca jucătorii sunt tineri, cea de-a doua temă pregnantă a romanului este adolescența. Atât din perspectiva celor care o trăiesc, cât și a familiilor lor. Primele gânduri și actiuni de natură sexuala, relațiile de prietenie specifice acelei varste, diferențele de abordare între prieteniile feminine si cele masculine, maturitatea sau imaturitatea unora – toate acestea sunt detalii interesante pe care autorul le integrează foarte bine in poveste. Spoiler alert — “Scandalul” promis în titlul romanului este de fapt un viol, dar cine, cum și de ce — n-o să dau aceste detalii aici. Dar mi s-a părut important sa menționez, pentru a introduce cea de-a treia temă.
Așadar, cea de-a treia tema care mi-a atras mie atenția in mod special este … dificultatea de a fi părinte. (Pe bune? Era nevoie de o carte despre hockey si viol pentru a mă prinde de asta? Nu nu, jur că mă prinsesem deja, dar cartea asta doar mi-a răsucit un cuțit în rană.)
Exista mai multe perechi de părinți analizate în carte, care se luptă cu provocări diferite, dar Peter și Mira au fost de departe personajele mele preferate, m-am regasit în multe dintre gândurile și trăirile pe care autorul le-a atribuit lor, cu atâta finețe și grijă la detalii. Am iubit-o pe Mira pentru dorința ei de a fi o mamă și o soție perfectă, în timp ce jonglează cu vinovăția de a-și dori și o carieră, și de a se simți mai performantă si mai sigură pe ea la job decât acasă. Exact asa mă simt și eu în unele zile, prea multe zile.
Au fost multe pasaje cu gândurile Mirei pe care mi-as fi dorit sa le scriu eu 🙂 , și acum regret că nu am notat mai multe. Dintre ele, l-am reținut totusi pe acestea:
“Să fii Părinte înseamnă să te simți tot timpul ca o pătură prea mică. Oricât ai încerca să îi acoperi pe toți, cineva tot îngheață.”
“E o ușurare sa ajungă la serviciu, îi e rușine sa recunoască asta în sine. Dar știe că e bună în ce face și acolo nu se simte niciodată ca un părinte. Chiar și în zilele frumoase, în scurtele momente fantastice când sunt în vacanță, iar Peter și copiii fac varză pe o plajă și toată lumea râde fericită, Mira se simte falsă. Ca și cum nu merită clipele acelea, ca și cum arată lumii o fotografie perfect retușată.
Poate că munca ei e într-adevăr solicitantă și grea, dar e necomplicată și logică. A fi părinte nu-i niciodată așa. La serviciu, dacă face totul cum trebuie, atunci totul merge conform planului. Ca mamă, nu contează dacă face totul corect pe lume: tot se poate întâmpla ce-i mai îngrozitor posibil.”
Scurt si dureros, nu-i așa? Ar mai fi fost pasajele despre anxietățile ascunse, pe care Mira încearcă să le gestioneze singură, pe invidia fină pe care o simte atunci când relația soțului cu copiii i se pare mai puternică, în ciuda tuturor sacrificiilor personale, dar și teama permanentă că oricât s-ar chinui ea, nu își poate proteja copiii împotriva tuturor pericolelor pe care le ascunde viața. Si acțiunea dovedește ca chiar așa este.
Revenind la evenimentul central al cărții, violul, ceea ce m-a întristat puțin a fost deznodământul, modalitatea prin care Backman decide sa încheie acest subiect. Un deznodământ statistic realist, din păcate, dar mi-aș fi dorit sa fie altfel.
Citind finalul, mi-am amintit automat de un film văzut în cursul lui 2023 – Promising Young Woman – la care am plâns și m-am înfuriat, și al cărui deznodamant complet nedrept și neașteptat m-a urmarit multe zile. Nu spun mai multe, dar îl recomand și pe el. E tot despre un viol, și despre consecințele asupra fetei, respectiv asupra băiatului. Să fie egalitate sau dreptate în consecințe? În niciun caz, desigur, dacă fata a acceptat până la un punct, a cui poate fi vina, dacă nu a ei? Ca mamă de fată, nu pot să-mi doresc decât să nu-mi pun niciodată întrebarea asta.
Impactul violului asupra persoanelor direct implicate, dar și asupra familiilor și a comunității este urmărit în cele mai mici detalii. Multe personaje se transformă, asta mi-a plăcut. Pentru ca nimeni nu este, în esență, bun sau rău, puternic sau slab, ci este așa cum îl împing evenimentele și contextul personal să fie.
Ma opresc aici cu gândurile si emoțiile generate de Scandalul lui Backman. Întâmplarea face că lectura anterioară (Zeița Orezului) a avut un element comun: o mamă care se dă peste cap toată viața pentru copiii ei, pentru ca în final, din cei 6 câți a avut, fiecare să fi ajuns distrus sau ratat, în moduri diferite.
Așa că daca are cineva recomandări de romane care să vorbească și despre faptul că, în general, copiilor le merge bine când cresc mari, le aștept cu drag, simt că am nevoie de o porție de speranță în direcția asta. 🙂
În Căsuța Oliviei 
Lasă un comentariu