Jurnal de bord 2024 – Săptămâna <am pierdut șirul>…

Noroc cu tehnologia asta care îmi dă totul mură-n gură, n-a fost nevoie decât de tastarea a câteva litere și un Enter pe Google, si-am aflat că numărul căutat din șirul întrerupt ar fi 44. Un număr rotund, frumos, căruia unii sigur i-ar putea asocia vreun simbol.

Așa deci, Săptămâna 44 din 2024, jurnalul ambițios (poate prea ambițios) pare că revine în lumina reflectoarelor, dar tot într-o formă nestructurata, căci s-au adunat prea multe nespuse și nescrise pentru a le putea mentiona în vreun stil cronologic sau cu vreun fir logic. Hai să folosesc totuși un concept pompos și să spun că am ales, pentru astăzi, o structură fluidă. 😀

De ce?-uri

Ultimele săptămâni am fost urmărită de întrebarea „de ce-as mai scrie”, întrebare la care de altfel mi-am mai răspuns în trecut. Nu că n-aș fi găsit motive, am găsit, și dintre toate cel mai puternic ar fi fost „de placere”. Și cu toate astea, la ora „de scris” ma cuprindea așa un sentiment pe care nu pot să-l numesc altfel decât lene. Dac-as fi avut un roboțel implantat în creier care să-mi citească gândurile și să le transcrie, ar fi fost minunat.

Apropo de roboți, am citit astăzi în premieră o nouă carte pentru copii, proaspăt aciuata în bibliotecă, despre tot felul de mașinării, și despre cum va arăta lumea viitorului, o lume în care ne vom lovi la tot pasul de roboți. Am ajuns să mă contrazic cu copilul de 3 ani și ceva pe tema utilității sau inutilității roboților. El, bărbat adevărat, pasionat de orice are o roată sau un șurub, eu, mai romantică, remarcând mai degrabă lucrurile de care ne-ar priva un robot decât cele cu care ne-ar ajuta. Pe scurt, mă entuziasma ideea de a avea în jur roboți care să facă tot ceea ce omul nu poate sau tot ceea ce e prea periculos pentru om (de exemplu – roboți pompieri, roboți scafandri, etc), dar de aici pana la a degreva omul de absolut orice, e prea mult. Pe fiu-miu l-a entuziasmat, din carte, robotul făcător de clătite. Cică i-ar putea lua făina și laptele de la gură lui taică-su’. „Pai și el ce face cât face robotul clătite?” „Sta la laptop” – îmi răspunde ingenuu feciorul. Da, cum să nu, că în rest nu are timp. Alți roboți care m-au „supărat” astăzi ar fi: robotul care matură frunzele toamna, robotul care mulge vaci, robotul care dă mâncare pisicilor și, cireașa de pe tort, robotul care face curat în camera copiilor ?!?.

De ce, de ce, de ce? De ce am vrea să ne obișnuim copiii sa fie și mai comozi? Cu ce își vor umple acel timp „câștigat” datorita roboților care le aduna șosetele și jucăriile de pe jos? Cu mai mult telefon? Că doar nu vor descoperi vreo nouă lege a fizicii în timpul acesta.

În ultimele săptămâni m-a supărat destul de mult treaba asta cu telefonul, iar de câteva zile m-am apucat de citit încă o carte pe tema asta, numită „Generația în pericol”. E cu multe „a-ha”-uri și m-as putea arunca să spun că voi reveni aici cu un rezumat sau cu niste concluziile, dar cel mai probabil nu o sa am timp sa o fac. Cert este că libertatea de a folosi aceste device-uri inteligente le-a fost acordată copiilor prea devreme, înainte de a ști exact care vor fi efectele asupra sănătății lor mentale, acum se știu, dar e cumva tardiv, pentru că niciun părinte nu poate schimba ceva de unul singur. Ar fi nevoie de o acțiune colectiva, măcar la nivelul unor comunități mici și controlabile, prin care telefoanele sa fie folosite doar pentru ajutor și suport, nu și pentru „distracție”, „odihna” sau „relaxare”.

Plimbări și experiente

Săptămâna care s-a încheiat a coincis cu vacanta de toamnă a copiilor, pentru care am decis să ne luăm și noi concediu și să facem ceva frumos.

Planurile s-au tot schimbat, de la ideea inițială de a merge până la Viena și înapoi, am vrut să petrecem niște zile pe la Brașov, apoi ne-am speriat de vremea anunțată (care n-a mai venit) și am ales să rămânem acasă. Ceea ce nu s-a dovedit o alegere total neinspirată, ținând cont că au răcit copiii (normal, norocul nostru). Tot ne-am plimbat pe ici pe colo, dar mai temperat decât as fi vrut eu în planurile mele. Am fost așa:

La Muzeul Copiilor, turul Castelul Vrăjitorului. Lui V i-a plăcut, recomand pentru copii pana în 6-7 ani. O a fost cea mai mare de acolo, nu s-a plictisit dar nici nu a dat pe afară de entuziasm
La muzeul de geologie și Dino Park București. Dinozaurii au fost un hit, și pentru unul și pentru altul.
La o piesă de teatru la Țăndărică, Ratusca cea urâtă. Nu recomand neapărat. Teatrul în sine, ca sală, comfort, etc – ok. Dar piesa putea fi un pic mai dinamică, mi s-a părut prea clasică si anosta, chiar și pentru un copil de 3 ani.
La Ikea:)
La film – V a fost pentru prima dată, așa că am ales ceva 2D și mai scurt, cu niște animale, a fost simpatic
La Comana, o plimbare de câteva ore. Prima data când ajungem acolo în timpul săptămânii, e foarte liber (chiar gol) fata de weekend, ceea ce e frumos într-un fel, dar parcă nu e aceeași experienta ca atunci când e puzderie de oameni.
La Ferma animalelor din Pantelimon, unde ne-a plăcut foarte mult. Cred că de-acum, în loc de grădini zoologice, mai degrabă as reveni aici.

Tot la capitolul experiențe, ieri am fost cu D la teatru. O piesa aleasa de mine cu ceva timp în urmă, la TNB. „Aleasa” e mult zis, nu ca as fi avut prea multe opțiuni, dar era cu Maia Morgestern, nu putea fi ceva prost, nu?

„Cuvântul progres rostit de mama suna teribil de fals”, așa se cheamă piesa. Mie îmi plac titlurile de genul, D a strâmbat din nas. Am eu noroc sa nimeresc piese abstracte sau cu mult simbolism, așa a fost și asta, chiar nu găsesc cuvintele potrivite pentru a o recomanda sau, din contra, pentru a nu o recomanda, așa că mai degrabă zic ce-am simțit eu. În ansamblu, e o piesă despre moarte. Probabil „morbida” ar fi o descriere bună. D a numit-o „piesa de groază”. Daaar – a fost surprinzătoare și șocantă de la un capăt pana la celalalt, a fost emoționantă, trista, absurda, revoltătoare. Nu m-am plictisit niciun moment, deși m-am mai uitat la ceas să văd când se termină. Nu s-a aplaudat deloc până la final, dar și atunci aplauzele au fost „pentru că așa se face”, se simțea socul publicului din ritmul palmelor. O piesă greu de digerat și greu de suportat, dar sincer mi-a plăcut. Nu m-a lăsat indiferenta, m-a revoltat si pe mine, am și râs– dar nu din umor, ci ca substitut pentru alte reacții. A fost interesant.

Ganduri aleatorii

An mai solicitant și obositor pe plan profesional ca anul acesta n-am mai avut niciodată. Simt că am ajuns așa într-un punct culminant – nu al carierei, ci al numărului de lucruri distincte la care mă pot concentra simultan. Și e prea mult. Nu știu încă ce vreau să fac în legătură cu asta, dar știu că mâine revin la birou și că gândul acesta nu mă bucură.

Matematica de clasa a 5a încă merge bine, încerc să o țin din scurt, se vad progrese, pe planul asta sunt mulțumită de mine. I-am pus gând rău și geografiei, nu pot accepta niște lecții de cultura generala neinvatate doar pentru ca „doamna nu asculta”. Per ansamblu, școala merge însă bine. Olivia se duce cu bucurie, e o schimbare enorma fata de ciclul primar, e peste toate așteptările mele pesimiste. A nimerit într-un colectiv ok, cu un grup de profesori care momentan par în regula.

Și cu gradinita ne-am împrietenit, ca familie. Vlad nu mai refuza, nu mai plânge, ba chiar povestește cu entuziasm. A fost și la circ cu grădinița, în Săptămâna Altfel, păcat ca în următoarele zile mai sta pe acasă, pana ii trece răceala de tot. Posibil sa protesteze un pic, după pauza asta mai mare, dar sper sa nu mai facă drame. E înțelegător și ii place colectivitatea. Și dincolo de aceasta răceala (care se datorează cel mai probabil scăderii imunității, pe fondul vaccinului antigripal), n-a lipsit mult pana acum, a fost destul de stabil cu sănătatea. Neașteptat, dar îmbucurător.

Și m-aș opri aici. Mi-e teamă că depășesc recordul de scris zilnic, apoi iar fac ditamai pauza, pentru recuperare.

Urmează o nouă săptămână, va fi bine.