S-a scurs deja mai bine de un sfert din luna februarie, iar noi rămânem fideli programului din ultimii ani și cinstim această lună prin clasica gripă. Nu una dificilă, din fericire, dar una suficient de sâcâitoare cât să altere senzația trecerii timpului și să se joace cu planurile noastre. Așa că voi lăsa deoparte cronologia evenimentelor și mă voi lăsa ghidata de emoțiile pricinuite de ele.
Încep cu cel mai recent. Am fost împreună cu Olivia la muzicalul „Invizibilii”. Cumpărasem bilete de anul trecut, și chiar am stat puțin cu emoții că nu mai ajungem, ținând cont de virușii care ne-au dat târcoale. Am ajuns cu bine, Oli deja vindecata, eu încă ocolita, băieții acasă, „loviți”.
„Invizibilii ” a fost printre cele mai plăcute surprize pe care mi le-a oferit o scenă, în ultimele luni. Deși am mers la spectacol știind că e destinat copiilor și adolescenților, m-a vrăjit și m-a atins și pe mine. Să zic de ce:
În primul rând, mi s-a părut foarte bine dozat ca poveste, acțiune, muzică și dans. Iar faptul că nu e un spectacol de important, ci un produs 100% românesc, cu muzica si versuri compuse de Cornel Ilie de la Vunk, acțiune inspirată din cartea Ioanei Parvulescu și actori extrem tineri, îl face si mai deosebit.
Subiectul îl știam dinainte de a ajunge la spectacol: urma a fi despre copii și telefoane, relația lor nociva, si o eventuală salvare. Mi-era clar că mesajul va fi spre direcția opusă acestei realități a prezentului. Mi s-a părut genial cum au reușit să pună în scenă tot acest adevăr si cum au captat publicul din sală, prin referințe dese la trenduri si elemente din online pe care, recunosc, eu nu le-am înțeles mereu, dar copiii din jur da. Ei au reacționat, au râs, au aplaudat. Și știm cu toții ca nu e ușor sa le atragi atenția. Pe mine în schimb m-a lovit cel mai mult si exact in punctul sensibil o melodie in care Laura, personajul central, da vina pe părinți pentru că le-au pus copiilor telefoanele în față, din dorința de a-i face mai puțin „deranjanti”. I-au transformat din zgomotosi in invizibili. Și zău că oricine a gândit textul… a avut dreptate.
Dacă tot am amintit-o pe Laura: mi s-a părut din timpul spectacolului că e mică. Dar căutările de după îmi zic că ar avea 10-12 ani. Si dacă asta e adevărat, wow! E impresionant cum a dus spectacolul ăsta, la vârsta ei. Aproape 2 ore si jumătate in care ea a fost permanent pe scenă si a cantat, a recitat, a dansat. Alături de mulți alții, desigur, a luat si pauze, dar totuși e ceva să fii in prim plan (și atât de bună) la vârsta asta.
Deci, da, m-a impresionat foarte mult spectacolul, actorii si creatorii din spatele său. Și pe Olivia, poate mai puțin profund decât pe mine, dar i-a plăcut și ei, zicea că l-ar mai vedea o dată, din primul rând 😀
P.S: mi-a plăcut metafora piesei, cum că adolescenții lipiți de telefon sunt pe tărâmul timpului pierdut. O voi folosi des de acum încolo, presimt.
De la scena sălii palatului, sar puțin în bibliotecă. Cum am făcut o pauză neplanificata în jurnal, s-au adunat câteva titluri de cărți despre care nu am scris, le iau in ordine.
Am terminat Povestea Slujitoarei. A fost la modă acum mulți ani de zile, dar de-abia acum s-a întâmplat să mă intersectez cu ea. Voi fi scurtă: o idee atât de bună, materializata intr-o carte care mie mi s-a părut atât de proastă – e ceva rar. N-am văzut filmul, dar nici nu am nevoie să știu că e mai bun, și că el e cel care a dat de fapt faimă cărții. De obicei am o părere contrară, cum că un film nu poate fi decât mai sărac. Dar atât de dezlanata mi s-a părut cartea asta si cu atât potențial nefolosit de a crea emoție, încât m-a enervat groaznic. Am exclus varianta ca eu să nu fi avut suficientă răbdare, și următoarea carte e argumentul suprem.
Începută înainte de Povestea Slujitoarei, pusă puțin pe pauză și terminata după, Moartea unui tată este primul volum din autobiografia lui Kark Ove Knausgard, un scriitor norvegian. Oricât de ciudată și greu de citit ar fi cartea asta, mie mi-a plăcut foarte mult. Este extrem de bogată în detalii (unele dintre ele absolut inutile) încât poate părea obositoare, dar asta o face să se simtă foarte autentică. Pe alocuri m-am simțit ca și cum as fi ieșit la o bere cu autorul și acesta, 5 pahare mai târziu, îmi povestea toată viata lui, punând pe masă cele mai ascunse sentimente. In special cele dark, cele cu care de obicei nimeni nu se mândrește. Au fost multe pagini pe care le-am recitit, multe paragrafe în care m-am regăsit, deși nu e nimic roz sau optimist în cartea asta, doar neadaptare, zbucium, regrete, frustrări. Și nu ma caracterizează toate astea, in mod absolut, dar, episodic, au fost si parte din viața mea, iar Karl Knausgard mi se pare că a descris cum se simt astfel de stări cu precizia unui chirurg.
După aceste 2 experimente beletristice, unul mai reușit, altul mai puțin, am decis să schimb stilul si am luat din bibliotecă, pentru o recitire, „O generație în pericol„, a lui Jonathan Haidt. Autorul descrie un fenomen numit „Marea remodelare a copilăriei”, ca urmare a introducerii tehnologiei in viața copiilor noștri, atât de devreme, atât de iresponsabil, nereglementat și egoist, cu studii, fapte si concluzii sumbre. Ca si prima dată când am citit-o, mi-a insuflat câteva sentimente foarte puternice: revoltă, vină, neputință. Și neputința e cel mai pregnant dintre toate. Acea convingere … nu că e prea târziu, dar că nu poți face nimic in izolare. Și mă întorc, ciclic, la muzicalul Invizibilii, care a arătat atât de frumos cum copiii fără telefon ajung să se simtă singuri, diferiți, „greșiți”, neintegrati.
Dincolo de cărți si de lumi închipuite, dar păstrând oarecum subiectul, o să scriu câte ceva si despre viata personală. Tot așa, de la categoria „sentimente puternice”.
Sunt unele zile în care mi se pare că timpul meu nu-mi mai aparține, că nu mai aleg să fac mai nimic pentru mine, în mod egoist, ci că sunt ghidata efectiv de ceea ce eu consider a fi un rol sau o datorie, gravitand 90% (minim) în jurul copiilor mei. Cu Vlad e momentan mai simplu, el vrea doar joacă, si oricum cred că investesc mai puțină energie în asta decât am făcut cu Olivia, în copilărie. Cu ea însă acum e mai dificil. Insist să fiu aproape de ce face la școală, de cum înțelege materia, iar asta ne face să fim permanent într-o luptă. Ea vede realitatea ei, cea in care e în plutonul de vârf al clasei ei, eu însă văd o altă realitate, una atât de diferită de cea in care am crescut eu, în care orice presupune un mic efort devine o dramă sau un blocaj. Desigur, dau vina in proporție covarsitoare pe telefon, apoi îmi reamintesc că ea a crescut cu limite, că e încă un copil cu foarte puțin acces la jungla online, in comparație cu alții… si asta mă face să ma sperii si mai tare de viitorul care va veni.
Atipice gânduri, atipic jurnal. Știu. Dar astea sunt gândurile care mă frământă cel mai mult zilele astea și care îmi ridică probleme cărora nu le găsesc încă soluție.
În Căsuța Oliviei 
Lasă un comentariu