The age of Adaline ( sau Secretul lui Adaline, cum a fost tradus la noi) reia drama Luceafarului, de aceasta data in versiune feminina. Desigur, m-as fi putut raporta si la elfa din Stapanul Inelelor, dar comparatia n-ar mai fi fost la fel de autohtona.
Filmul dramatizeaza motivul tineretii fara de batranete si nu exceleaza prin originalitate, cu atat mai putin prin realism. Povestea e cusuta cu ata sfoara alba de la cap la coada. 🙂 Dar chiar si asa, transmite emotie si te atinge. Te face sa iti pui intrebari. Sa te intorci spre tine si sa meditezi la ce e mai important in viata ta, sa privesti trecerea timpului intr-o lumina noua. Sa o privesti cu bucurie.
Filmul e drama intr-un procent mai mare decat e love-story. As spune ca e atat de multa drama incat nici macar finalul fericit nu reuseste sa se revanseaze pentru atmosfera trista care domneste mai tot filmul. De fapt, un lucru pe care l-as putea reprosa e ca povestile de dragoste, iubirile Adalinei, sunt reci, lipsite de scanteie, necredibile. Nu te fac parca sa suferi pentru imposibilitatea implinirii lor, desi suferi alaturi de eroina pentru destinul ei tragic.
Totusi, e o poveste care merita vazuta, dar poate nu neaparat la cinema. E ok si-acasa, pe canapea, cu un castron de pop-corn in brate si un pachet de servetele langa 🙂
„Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.”
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns