Am început 2026 cu mai mult chef de lectură decât în anul anterior; despre unele cărți am scris sumar, despre altele nu; nu pentru că nu ar fi meritat, ci pentru că nu s-a suprapus momentul finalizării lor cu energia necesară pentru a scrie ceva.
Pentru „Ce nu poate fi rostit” s-au aliniat planetele 😀
Ei bine, acest roman este cu siguranță cea mai interesanta carte citită în ultima vreme, din mai multe puncte de vedere.
Acțiunea urmărește viața lui Istvan, un tânăr din Ungaria, începând din perioada adolescenței și până în pragul bătrâneții. Pentru mine, acesta e unul dintre detaliile care fac cartea specială, căci cele mai multe romane se concentrează doar pe o etapă din viața unui personaj, de obicei pe un punct culminant, nu și pe momentele de acalmie.
În romanul de față, David Szalay alege calea opusă: sunt 4-5 puncte de cotitură în viața lui Istvan (momente pe care le-am putea numi traumatice sau transformationale), și fiecare dintre ele este sumarizat în maxim un paragraf. Acolo unde alți autori ar alege să puncteze impactul, emoțiile puternice, gândurile, Szalay alege să fie cât mai succint și mai vag posibil. În schimb, se concentrează pe perioadele mari de timp dintre momentele traumatice, pe acele porțiuni în care viața e mai degrabă monotonă sau în care chiar nu se întâmplă nimic major. Aș zice că Istvan e ca o carte închisă, e greu de înțeles ce se petrece în mintea sau in sufletul lui, dar pe de altă parte cred că e doar așteptarea mea default că s-ar putea petrece ceva. Toate semnele și indiciile date de autor sugerează de fapt un vid. Nu pentru că Istvan ar fi lipsit de inteligenta (poate e, nu sunt indicii), dar pentru că în mod sigur e lipsit de sentimente. E mult dialog în carte și totuși parcă nu se comunică mai nimic. Tot ce se întâmplă în jur pare a-i fi indiferent personajului principal, atât întâmplările pozitive cât și cele negative.
Am citit în niște recenzii sumare cum că intenția autorului ar fi să creioneze masculinitatea primară. Acel tip de bărbat care nu exprimă nicio emoție, care își inhiba orice urmă de slăbiciune, care vrea să pară de neatins. Nu știu dacă e așa, sau dacă acest model uman e tipic masculin, aș zice că nu. Uneori și eu simt despre mine că trec printr-o perioadă de vid emoțional, îmi dau seama în mod lucid că anumite lucruri ar trebui să mă miște, și totuși nu se întâmplă asta. Sau se întâmplă, dar în momente aleatorii, cu un fel de întârziere sau cu un factor declanșator care pare ilogic. La fel i se întâmplă și lui Istvan, si cea mai evidentă dovadă in acest sens este la finalul romanului.
Pe lângă descrierea originală a unei vieți lipsite de emoții, acțiunea mai scoate la lumină și altceva: un personaj care nu pare să ia nicio decizie proprie, a cărui existență este influențată și ghidata strict de interacțiunile cu cei din jur, de deciziile sau insistentele altora. Nici asta nu am mai întâlnit în literatură, căci de obicei personajele principale sunt gândite astfel încât să fie remarcabile, să dea un exemplu, să inspire. Istvan e contrariul, nu doar că nu inspiră, ci chiar sperie un pic. E o persoană care se lasă în voia sorții, si pe alocuri viața pare chiar prea binevoitoare cu el, oferindu-i ocazii norocoase pentru care el nu s-a zbătut deloc.
Cele mai descriptive momente din roman sunt unele de natură sexuală. Un fapt amuzant e că am citit o bună parte din carte în avion, cu un copil în stânga și un necunoscut în dreapta, și pe alocuri simțeam nevoia să acopăr paginile, să nu vadă unul sau altul ce citesc 😀 Nu că ar fi fost vreun stil Sandra Brown sau așa ceva. Nu, e greu de explicat, dar autorul nu povestește actul în sine din punct de vedere senzorial, ci de parcă ar comenta un meci de fotbal. Un fel de descriere extrem de rece a ceea ce se întâmplă, ca și cum personajul s-ar desprinde de propriul corp și ar privi din afară. Genul ăsta de secvențe m-a dus cu gândul la Milan Kundera, și la a sa carte celebră, „Insuportabila ușurătate a ființei”. Best title ever.
Tot pe subiectul cărților similare, mi-am adus aminte, citindu-l pe Szalay, și de „Podul de lut” al lui Markus Zusak. O altă carte care mi s-a părut seacă în timpul lecturii și pe al cărui personaj nu l-am înțeles, dar la care am rămas cu gândul mult timp după, am răsucit faptele și detaliile pe toate părțile, și parcă mi-a plăcut din ce în ce mai mult, cu cât timpul a trecut și m-am depărtat de momentul lecturii. Așa pare să fie și cu „Ce nu poate fi rostit”. M-a enervat pe parcursul lecturii, m-a întristat și chiar m-a supărat spre final, și am rămas descumpanita la ultima pagină. Apoi au început să apară întrebările.
Ce înseamnă o viață fericită și împlinită? Să urmeze o traiectorie în crescendo, sau pur și simplu să fie mai mult pe plus decât pe minus?
Cum s-ar schimba o viață dacă toate cuvintele ar fi rostite la timpul potrivit?
Ce diferență face să spui adevărul, în loc de „mi-e indiferent” sau „e în regulă”? Și cum afli adevărul, dacă chiar nu îl simți, dacă totul e plat?
Cum e oare să fii mereu ales, deși tu nu alegi niciodată?
O carte care te lasă cu întrebări, zic eu, e o carte care își atinge scopul de a porni o conversație, deși nu te revoltă sau nu te înalță în timpul lecturii.
P.S: titlul original al romanului este Flesh, care s-ar traduce ad-literam „Carne”. Un titlu care n-ar fi dat prea bine, sunt de acord. Cred că scopul autorului a fost de a pune accentul pe instinctele primare ale omului, la nevoile de bază. Alegerea traducerii românești, „Ce nu poate fi rostit”, mi se pare genială. M-am tot întrebat de-a lungul cărții de ce acest titlu; am presupus că are legătură cu cât de puțin vorbește Istvan și cu toate gândurile lui nespuse, probabil pentru că lui însuși i se par superficiale sau inacceptabile social. Felicitări traducatoarei.
P.P.S: Și iată că, scriind lucrurile acestea, îmi dau seama că mi-ar plăcea să merg la un club de lectură. Un gând care a putut fi rostit 😀
În Căsuța Oliviei 
Lasă un comentariu