Fiecare scriitor are o trăsătură caracteristică. Așa cum există voci unice pe care le auzi cântând la radio și știi imediat cui aparțin, deși melodia e nouă, tot așa există și scriitori pe care îi poți recunoaște printre rânduri, fără să te uiți la copertă.
Eric-Emmanuel Schmitt e, pentru mine, un astfel de scriitor. Dacă pe alții îi caracterizează stilul literar, sensibilitatea sau metaforele, pe el simt că îl caracterizează în primul rând curajul.
Curajul de a ataca subiecte controversate, de a-și asuma criticile sau acuzațiile de a fi arogant. Curajul de a lua povești extrem de cunscute, despre care ai putea crede că nu mai poate veni nimeni cu ceva nou, și de a le pune într-o cu totul altă perspectivă.
Prima dată am fost șocată de acest curaj citind Adolf H, în care Schmitt a îndrăznit să-i creioneze o viață alternativă lui Hitler, dându-i o notă umană, explicându-i fundamentele psihologice care l-au făcut să ia unele decizii. Am scris despre ea, mai pe larg, aici.
Apoi Schmitt m-a surprins din nou în Omul care vedea dincolo de chipuri, intrând în lumea terorismului și a fanatismului religios, venind el însuși ca personaj în propria carte și chiar luând cuvântul în numele lui Dumnezeu.
Evanghelia după Pilat e cea de-a treia întâlnire cu curajul lui Schmitt și, poate, cea mai spectaculoasă. Pentru că autorul alege să se depărteze din nou de rolul unui narator detașat și scrie o carte la persoana I, compusă din 3 părți. În prima, acțiunea e povestită de Iisus. În a doua, aceeași poveste e creionată prin cuvintele lui Pilat. Iar în cea de-a treia, mult mai restrânsă, autorul își explică alegerea și ne invită în culisele scrierii unui roman.
Pentru unii, acest roman ar putea părea o blasfemie sau o aroganță fără margini. Deși Schmitt nu denaturează în niciun fel faptele biblice, își permite să le dubleze cu sentimente. Iisus se transformă astfel din figura perfectă promovată de orice religie într-un om măcinat de gânduri și de îndoieli. E același om sfânt, care simte o vocație și o chemare mai presus de el, dar e un om care se și teme, care trece prin procese umane de revoltă, întrebare, nesiguranță. Iisus devine un personaj complex, credibil, emoționant.
Partea a doua a romanului își schimbă naratorul, de unde și titlul Evanghelia după Pilat. Simbolul Învierii și religia creșină în totalitatea ei sunt analizate acum prin ochi de roman. Un roman care încearcă din toate puterile să demonstreze că un om nu poate învia, că totul e un fals, o punere în scenă din interese politice. Și care eșuează, strivit nu doar de lipsa dovezilor unei înșelăciuni, ci chiar de credința incipientă a propriei soții. Cum trăiește Pilat acest eșec? – rămâne să aflați din carte.
În sfârșit, ultima parte a romanului poate fi considerată o postfață. Unii ar trece-o cu vederea, ar considera că nu face parte din aceeași poveste. Dar mie mi s-a părut fascinantă, pentru că, așa cum face și în alte romane, Schmitt ne invită în spatele cortinei, ne oferă un making-of. Ne expune niște pagini de jurnal din care aflăm cât de greu e de fapt să ai curaj și în cât timp se scrie o astfel de carte.
„Singura atitudine intelectuală cinstită, în ceea ce privește existența lui Dumnezeu sau a lui Hristos, este să spui: „nu știu”. Agnosticismul trebuie să rămână baza noastră, a tuturor.
Când zicem „eu cred”, nu zicem „eu știu”. Ceea ce cred nu e ceea ce știu.
Când zicem „eu nu cred”, nu zicem „eu știu că nu există”. În ordinea adevărului, a nu crede nu aduce nimic în plus.
Să rămânem umili și măsurați. O credință atee sau o credință creștină rămân credințe. Niciodată științe. Și fiecare merită respectul pe care ar trebui să-l avem pentru orice convingere.”
(Eric-Emmanuel Schmitt)
Evanghelia după Pilat poate fi o carte controversată, dar cred că trebuie văzută ca ceea ce este: un roman de idei, o ficțiune asumată, nu o pretenție a unei evanghelii alternative. Trebuie citită cu o minte deschisă și apreciată ca operă literară, indiferent de care parte a religiei te situezi.
Tu ai citit alte romane de-ale lui Schmitt care te-au impresionat?
În Căsuța Oliviei 
Ce coincidenta! Chiar acum citesc „Madame Pylinska et le secret de Chopin”, dupa ce am terminat „Oscar et la dame rose”. Mi-am propus sa citesc toate cele 8 volume din Le Cycle de l’Invisible care a avut mare succes la public.
Acum, am sa pun pe lista si cartea prezentata de tine atat de incitant.
Anul acesta am aflat ca Schmitt traieste de 20 de ani in Bruxelles si poate de aceea ii vad cartile lui peste tot, la Carrefour, la orice chiosc de ziare, mai ales ultimul roman, „Journal d’un amour perdu” dedicat mamei lui. El este autorul cel mai studiat in liceele si colegiile francofone (Franta si Belgia), ceea ce spune multe.
Mi-am propus sa-i urmaresc agenda (e pe site-ul lui) si sa ma duc la una dintre piesele in care joaca chiar el (da, a devenit actor acum cativa ani printr-un concurs de imprejurari si interpreteaza multe dintre personajele sale) si sa particip la o lansare de carte de la care sa plec cu un autograf semnat Eric-Emmanuel Schmitt.
E un autor foarte prolific care asa cum ai spus si tu, surprinde prin curajul si perspectivele abordate.
La o colectie cat mai mare de Schmitți in biblioteca! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă bucur să aflu lucruri noi! Nu știam că a și început să joace în propriile piese, chiar ar fi interesant de văzut o astfel de interpretare.
Am aflat și eu recent că trăiește în Bruxelles – de fapt, am aflat dintr-o carte a lui, cea în care apare chiar el ca personaj, Omul care vedea dincolo de chipuri. Să știi că și aici pare foarte apreciat. Am văzut o mică filmare de la o lansare de carte în București… și era ceva aglomerație, oamenii stăteau la coadă, lucru pe care rar îl asociezi cu o librărie.
Cu siguranță voi mai citi și alte romane de-ale sale, pe lângă subiectele interesante, sunt și foarte ușor de citit. Are un stil… fluid l-aș numi… foarte ușor de urmărit.
Te îmbrățișez! Mulțumesc pentru gândurile așternute aici!
ApreciazăApreciază
Am cumparat cartea din aeroportul din Cluj. Mergeam la Amsterdam in vizita la baiatul nostru care lucra atunci acolo. Am citit in avion, apoi in autocar de la Heinhoven pana la gara din Amsterdam. Iar apoi am citit dimineata, in cele cateva zile, cand ma sculam mai repede si pana ai mei mai dormeau eu ma plimbam incet pe un pod de canal aflat peste drum de casa si citeam cu nesat. Trecem prin momente de mare presiune sufleteasca citind. La un moment dat am plans singur acolo pe pod, printre biciclistii matinali, tinand cartea stransa la piept.
Nu am mai cumparat de atunci nici o carte scrisa de Eric-Emmanueil Schmitt. In librarii cand merg, iau o carte de a lui in maini si dupa cateva momente o pun inapoi, Stiu ca este valoroasa dar nici nu o deschid. Toate cartile lui mi se par in plus. Bineinteles ca nu este corect sa gandesc asa. Dar profunzimea cartii lui m-a facut sa nu pot accepta o alta scriere de a lui. Mi se pare ca punand ca miza persoana I-a si sentimentele lui Isus nu mai poate trece la alt subiect, decat in zona aceasta de seriozitate si de adancime. Poate ca si celelalte carti ale lui sunt la fel dar eu nu pot sa mai schimb nimic din ce a lasat el in mine cu acea carte. Colectionez carti despre Isus de multi ani si am citit destul de mult. Iar cartea lui o situez pe primele locuri, daca fac un top valoric.
Cadoul meu de craciun, din acest an, sunt sapte carti despre Isus, pe care le voi citi in viitorul nu prea indepartat.Iti marturisesc ca scriu si eu la o carte despre Isus iar Eric-Emmanueil Schmitt mi-a dat un impuls sa reiau scrierea. Pana acum am scris zece carti si m-am regasit prea mult in felul de a gandi si a scrie cu acest scriitor. Numele cartii, cel putin pana acum, este ,,ISUS A SPUS – Evangheliile dupa Isus” Nu stiu daca voi avea curajul sa las titlul acesta, dar ceea ce scriu este asa cum este in numele cartii, despre si cu o sinceritate dusa pana la stele.
Cu drag.
ApreciazăApreciat de 1 persoană