26 ianuarie
Aș putea zice că sunt talentată la multe, dar la condus cu siguranță nu. Așa că prefer să nu îngroș rândurile șoferilor care încurcă traficul și așa destul de încurcat, îl las pe soțul meu să își arate skillurile, iar eu stau cuminte în dreapta. Mă rog, nu chiar cuminte, pentru că din dreapta lucrurile se văd altfel, frânele par prea bruște, viteza prea mare, pericolele prea numeroase.
Dar sunt unele zile în care trag aer adânc în piept, mă înarmez cu curaj și mă urc la volan, gata de aventură. Pentru că sunt aproape 7 minute de condus până în parc! Expediție în toată regula. Iar când o pun și pe Olivia în spate și ea oftează adânc, pentru că „ar fi preferat să conducă tati„, entuziasmul meu atinge cote alarmante. Iată! E momentul meu de glorie, șansa mea de a demonstra că sunt un șofer la fel de priceput ca și soțul meu! Cât de greu poate fi de ajuns în parc, într-o zi de weekend?
De ajuns, sincer, nu e prea greu. Nici nu mă intersectez cu prea multe mașini. Aș putea conduce zilnic într-un astfel de oraș părăsit de oameni. Dar culmea e că parcul nu e părăsit. Toți bucureștenii neplecați spre Valea Prahovei au decis să își petreacă duminica în Herăstrău și, culmea, toți au ajuns aici înaintea mea. Așa că parcarea e plină ochi, lucru de care mă prind încă de cum intru pe prima alee, străjuită stânga dreapta de mașini parcate pe interzis. Simt un fior de emoție, fior care se ascute în momentul în care văd locul meu optim de parcare ocupat și el. Zic optim pentru că locul acela e tot ce își poate dori un șofer înzestrat ca mine. Cum vii pe alee, locul e chiar în față, n-ai pe nimeni în stânga, nu e rost de nicio manevră, bucurie pură.
Dar nu și azi, pentru că toate locurile de parcare facilă sunt ocupate. Dau o tură și găsesc un unic loc, undeva pe un colț, unde ar trebui să bag mașina cu spatele, într-o diagonală puțin ciudată, ocolind artistic mașinile de vizavi. Păi o bag, ce, nu pot eu să o bag?
Se pare că pot, dar nu din prima. Nici din a doua. După a treia încercare nereușită, Olivia se plictisește să numere și începe să spună un banc. Simte ea că o să dureze și că am nevoie de un vibe pozitiv. Dar după manevre repetate și sacadate care i-ar fi crescut mult tensiunea soțului meu, mașina e în sfârșit parcată regulamentar. Noroc că n-am avut copilot, unele lucruri e mai bine să nu fie văzute.
După o astfel de realizare măiastră, moralul meu e în al nouălea cer. Fac poze, să le pun la portofoliu, le trimit și soțului, încântată maxim. El nu pare la fel de încântat, îmi răspunde cu un gif cam sec. Dar na, nu poți să ai și talent și fani în delir în aceeași zi.
După 2 ore de luat aer prin parc, pornim înapoi spre casă. În aceeași formulă. Toate bune și frumoase până acasă, acolo unde parcarea pe care eu, ca șofer, n-am prins-o niciodată full, e bineînțeles… full. Toate mașinile care ar fi putut fi acolo sunt la locul lor, stâlpii de beton la fel. E ceea ce soțul meu ar numi „parcare pe care o faci din prima dacă intri corect„. Dar normal că nu intru corect. Intru aproape corect. Și pentru că presimt că, dacă ies, voi intra din nou aproape corect, decid să încep din nou manevrele sacadate față-spate. Cinci minute mai târziu, contemplu a doua manevră reușită a zilei. Nu știu de ce, dar Olivia nu e la fel de încântată. S-o fi simțit ca într-un dispozitiv un pic stricat, dintr-un parc de distracții?
Anyway, cică nu trebuie să îți pese de părerea altora, trebuie să te iubești tu pe tine și să fii mândru de ce realizezi.
Așa că azi sunt tare mândră de cele – nu una! – ci DOUĂ! parcări perfecte pe care le-am realizat. Că cică doar rezultatul final contează, nu și modul în care l-ai obținut.
Asta e, nu poți să ai talent la toate.
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns