Să ajung la finalul acestui roman de aproape 1000 de pagini n-a fost deloc ușor, mai ales că nu mai am nici luxul timpului, nici contextul care să îmi permită să citesc multe pagini pe zi. Dar am reușit, și mă simt mai câștigată.
Confiteor e o lectură dificilă, deși atrăgătoare. Romanul urmărește viața lui Adria Ardevol, un copil genial dotat cu o inteligență ieșită din comun și cu o capacitate neobișnuită de a învăța ușor limbi străine, de la cele mai comune până la cele complet bizare cum ar fi aramaica. Prima parte a cărții, cea care îi urmărește copilăria, mi-a plăcut cel mai mult. Fiind scrisă (în cea mai mare parte) la persoana I, mi s-a părut inițial foarte comică. Copilul percepe lumea și familia din propriul său punct de vedere, de la „maturitatea” celor 9-10 ani. Așa aflăm de exemplu cât de mult și-ar dori el să meargă la un parc de distracții, în timp ce părinții ce i-au remarcat genialitatea vor să îl vadă doar învățând cât mai mult sau angrenat in activități serioase.
Nu o să divulg mai multe detalii, cred că deja premisa prezentata e destul de atractivă.
De-a lungul lecturii îl vom însoți pe Adria prin adolescență, prin iubire, dezamăgire, succes, durere, obsesie, dependență, moarte și multe altele. Mie personal mi-a fost simpatic ca personaj, în ciuda numeroaselor defecte pe care el singur și le mărturisește.
Totuși, de ce ar fi dificil de citit o astfel de poveste?
Ei bine, pentru că firul narativ principal se împletește cu altele, secundare, într-un mod pe care eu una nu l-am mai întâlnit nicăieri. Trecerile nu se fac prin capitole separate sau prin delimitări ușor de urmărit, ci se pot întâmpla oricând. Un paragraf vorbește Adria, din paragraful următor începe o poveste secundară. De multe ori chiar și în cadrul unor dialoguri se alternează replicile din prezent cu cele din trecut, încât trebuie sa te freci bine la ochi, să dai 1-2 pagini înapoi și să înțelegi ce citești de fapt. Ceea ce mie mi s-a părut obositor, recunosc, și m-am întrebat de multe ori de ce a ales autorul să-și construiască romanul taman așa. Pot spune că finalul mi-a răspuns la această întrebare cu vârf și îndesat, din fericire toate poveștile se leagă în cele din urma și cam toate detaliile capătă sens. E un puzzle greu de descifrat, dar genial realizat.
Un sfat pentru cei care se mai încumetă să-i descopere secretele lui Adria: pe ultimele pagini ale romanului, autorul a făcut o faptă bună și a ordonat „poveștile” diferite, acordându-le niște repere spațiale și temporare clare și listand toate personajele asociate poveștii. Recomand începerea lecturii cu aceste liste, sau apelarea la ele ori de câte ori nu e clar ce anume citești. Pe mine clar m-ar fi ajutat, dacă aș fi știut de la bun început că sunt acolo. Poate ar fi fost o idee mai bună să fie plasate la început 😀
Oricum, dintre toate poveștile secundare, eu aș fi păstrat-o doar pe cea legată de al doilea război mondial și de Auschwitz, pentru că e și cea mai informativa, dar și cea mai emoționantă. Am regăsit în ea atât detalii ale unor atrocități incredibile, dar despre care mai citisem, precum și lucruri noi, cum că au fost oameni cu fler în afaceri care au profitat fără sentimente atât de disperarea evreilor care voiau să se salveze din calea nemților, cât si de cea a nemților atunci când au pierdut războiul și voiau să li se piardă urma.
Confiteor încearcă să vorbească, prin povești, despre Rău, despre esența și originea lui, si deși nu spune neapărat ceva nou, te lasă totuși cu multe subiecte de gândire. Cred că aceasta e partea care m-a făcut pe mine să ma simt cel mai câștigată.
În concluzie, recomand romanul lui Cabre celor care se știu rezistenți la lecturi dificile și înclinați spre puțină filozofie. Per total, merită, nu e o carte la al cărui final să ajungi regretand timpul investit.
În Căsuța Oliviei 