Jurnal de 2024 – Săptămâna 19 – De colo colo

134/2024 -13 mai, luni

A trecut ziua și nici nu am observat că a fost o zi de 13. În general mă bucură să remarc acest detaliu, am crescut mare cu convingerea că îmi poată noroc numărul, și în acele zile de 13 în care îmi dau seama de dimineață ce spune calendarul, parcă plec la drum cu un vibe optimist, am impresia că se va întâmpla ceva bun 😀

Fiecare are convingerile lui ciudate, nu?

Cu toate acestea, s-a dovedit a fi o zi cât se poate de normală, care nu s-a remarcat prin nimic.

Îmi plac săptămânile care încep așa.

135/2024 – 14 mai, marți

O zi atât de aglomerată, de la cap la coadă, încât nici nu mi-am dat seama cum a trecut.

La birou, haos, ședință după ședință, mulți oameni, multe probleme, multe păreri. Prin urmare, sentimentul pregnant că nu am timp de nimic.

După birou, turul de activități extrașcolare, care de altfel îmi face mereu plăcere. Azi am prins o forfotă ieșită din comun, în curtea unde aștept de obicei cu V era o activitate intensa, 2 mini-excavatoare săpau și cărau niște pământ, cineva – nu dau nume – a fost absolut fascinat.

În rest, mi-am făcut planuri pentru weekend, sau mai exact am încercat să pun ordine în agendă, să văd cum exact putem împăca toate activitățile care se întrevăd, fără să am sentimentul că fugim de colo colo.

136/2024 – 15  mai, miercuri

De obicei, când vin acasă de la birou, sunt așteptata cu un pomelnic al lucrurilor rele pe care Olivia consideră că le-a făcut Vlad: „mi-a aruncat stiloul”, „mi-a tras de caiet”, „m-a enervat”, etc.

Astăzi, minune, m-a așteptat Vlad cu declarația „Oli e cea mai bună,  ea îmi da mie de toate!”. În dialectul lui stalcit, desigur, dar a repetat același lucru toată seara, de ne-a topit pe toți.  Și de Olivia am fost mai mândră decât am fost de el 😀

137/2024 – 16 mai, joi

V a interacționat în mod voluntar și nesilit de nimeni cu alți copii. Pai nu e asta ceva demn de menționat aici?

Iar Olivia s-a bucurat de o laudă a doamnei învățătoare, care i-a spus că la ea citește cele mai frumoase compuneri. M-a uns și pe mine pe suflet. Și pe orgoliu un pic.

138/2024 – 17 mai, vineri

Înainte de toate, ziua mamei mele. Care e încă bine și în putere (uneori chiar mai în putere ca mine 😀 ), și care acum mai e și foarte aproape, ceea ce e minunat. La mulți ani și mulțumesc pentru tot ajutorul! ❤️

Altfel, astăzi a fost o zi destul de aglomerată, cu multe activități distincte în program. Birou, deja recurentul prânz de vineri împreună cu o prietenă, shopping în  mall, baie, un pic de gătit și, ca să încheiem seara bine, și un telefon de la birou, pentru ceva urgent. Noroc că am posibilitatea de a delega această plăcere.

Și printre toate acestea, cred că cea mai mare surpriză a zilei a fost că mi-a scris o veche prietenă (te știi tu cine 😀 ), care a dedus din lectura acestor jurnale că sunt foarte ocupata și că n-as avea timp de întâlniri. Total greșit, declar public, timpul nu „este sau nu este”, pur și simplu se împarte în funcție de anumite criterii care, din fericire, nu sunt bătute în cuie. Se împarte de obicei între nevoi, dorințe, și obsesii, și cred că marea problemă e că uneori ceea ce pare a fi o nevoie e de fapt o obsesie, ceva la care ai putea renunța sau amâna,  dar care îți acaparează gândurile și îți dă impresia că dacă nu abordezi acest ceva „acum”, e grav. Ceea ce se dovedește deseori eronat și doar în capul meu (sau al tău).

Așa că, o mare dorință pe care o am pentru anul acesta și nu numai, este să am capacitatea de a observa când îmi gestionez greșit timpul și de a lăsa pe mâine lucrurile care chiar nu trebuie făcute azi, pentru ca azi pur și simplu să trăiesc.

139/2024 – 18 mai, sâmbătă

Merit un premiu pentru ziua asta, atât de plină, de fapt nu doar plină, dar și cu momente lipite unul de altul.

Am fost de dimineață la curte, să o sărbătorim așa pe fugă pe mama, și să-l și lasăm pe V acolo. Am și mâncat rapid, ne-am pus la masa de prânz pe la 12 fără un sfert, ca să avem șanse să plecăm la 12.20. Totul era calculat la minut.

Am mers apoi să o lasăm pe Olivia la o repetiție la dansuri, în pregătirea concursului de mâine, iar eu am plecat de acolo direct spre Herăstrău, pentru a mă întâlni cu prietena care m-a surprins ieri. După o tură de parc, înapoi la preluat copilul, am dus-o acasă pentru fix 10 minute, cât să meargă la baie, apoi am plecat împreună tot pe jos spre examenul Cambridge pe care îl avea planificat, din fericire tot lângă Herăstrău. Am lăsat-o acolo pentru următoarele 2 ore, timp în care am mai dat o dată o tură de lac și m-am plimbat pe străduțe, citind și o carte din picioare . De la un punct încolo, tot uitându-mă la ceas, mi-am zis că dacă tot am mers atât, merită să bifez 30.000 de pași, așa că am tot mers până i-am bifat 😀

După plimbarea in care aproape ca nu mi-am mai simțit picioarele, am luat-o pe Olivia de la examen (care a mers bine, yey), și am plecat din nou cu toți la curte.

Așa că după o zi cu atât de multe drumuri, nu pot decât să trag câteva concluzii sumare:

– Prefer astfel de zile în locul celor fără niciun plan

– O persoană cu care te întâlnești din N în N ani, dar cu care, atunci când te întâlnești în final, vorbești de parcă n-ar fi existat nicio pauză, e o persoană  pe care e mare păcat să n-o vezi mai des

– Cred că citesc cea mai proastă sau cel puțin cea mai dezamăgitoare carte de anul ăsta, Lasă lumea în urmă. Partea bună- nu cred ca în cazul ei filmul are cum să fie mai prost decât cartea, deci măcar am găsit acel caz rar pe care îl cautam cândva și despre care credeam că nu am cum să îl găsesc.

– Sunt tare mândră de Olivia pentru că are un nivel al englezei cu siguranță mai bun decât cel al francezei mele de la final de clasa a 4a (și probabil și mai bun decât al englezei mele de la final de a 8a 😀 )

140/2024 – 18 mai, duminică

Încă o zi oarecum pe fugă, dar cu mai puține puncte de data aceasta.

Am petrecut cea mai mare parte a timpului în UPB, la concursul la care participa școala de dans a Oliviei. A fost fain și nu m-am plictisit, au fost multe momente bune, iar cele care au fost medii au fost oricum simpatice sau drăgălașe, prin prisma copiilor.

Deși nu agreez în mod deosebit coregrafia cu care au ales să participe în concurs și costumele „scheletice”, a trebuit să recunosc că măcar au fost originali față de multele momente Barbie-like și costumele preponderent roz.

Momentul le-a ieșit bine, au ținut cont de detaliile stabilite anterior și s-au sincronizat mult mai bine ca altă dată, dar văzând și alte momente mult mai bune, eram destul de realistă în privința premierii.

Cu toate acestea, datorită clasificărilor în n-shpe categorii a participanților – ligi × nivel × tip dans × vârste participanți × alte criterii misterioase, au rezultat la premiere o grămadă de secțiuni. Iar trupa lor a luat locul 1 la secțiunea la care se incadra- bucurie, entuziasm, mândrie, toate alea – până când s-a anunțat că se trece la următoarea secțiune, că practic la a lor doar ei întruneau toate condițiile 😀

Și de aici am intrat în debate-ul zilei: sunt bune premierile de genul acesta pentru copii, sau nu? Ii încurajează pentru efort, și asta e tot ce contează, sau le oferă o perspectivă nerealista asupra valorii lor, și îi predispun la dezamăgire, atunci când vor testa adevăratele concursuri?

N-am găsit răspuns la această dilemă, doar ne-am stricat cu toții starea de spirit, vorbind despre ea.

Oh well. Viața.