Săptămâna care se încheie în acest weekend a fost una presărată cu mici momente de bucurie și de mândrie, reflexie a reușitelor sau progreselor copiilor mei.
Dar să o luăm cu începutul.
Olivia face cu brio față clasei a 5a, până acum, și cel mai bun lucru e că îi place. Am reușit în ultimele săptămâni să stau și eu mai aproape de ce se întâmplă pe la școală, să răsfoiesc caietele seara, să mă mai uit prin manuale, să fiu ancorata în ce li se predă, care mai e materia de astăzi, și să pot pune întrebări în cunoștință de cauză, pentru a avea o percepție generală asupra înțelegerii ei. Cea mai recenta provocare a fost pregătirea pentru un test la mate, din capitolul cu puteri, capitol care mie cel puțin mi s-a părut a fi un salt, ceva mult mai tehnic și mai abstract decât ceea ce făcuseră până acum, cu grad mai mare de dificultate. Am insistat să lucram în plus față de temele date, am mai făcut și cateva simulări de teste înainte. Nu era perfect, dar vedeam progresul, eram optimistă. În ziua cu testul, dimineața, am mai făcut o recapitulare mică. A fost praf. Parcă i se amesteca totul în cap. Am plecat la birou resemnata, cu gândul că aia e, măcar a colaborat în acest proces de pregătire suplimentară și măcar eu am simțit că a trecut un prag. Surpriza a venit seara, când Oli a venit cu testul acasă, cu un 10 curat, fără urma de greșeala, și cu un nivel de dificultate suficient de ridicat cât să nu putem spune că a fost floare la ureche. Cred că nu m-am mai simțit de mult timp atât de mândră. Bucuroasă, da, dar mândră – asta a fost ceva relativ nou.
Sâmbătă a mai fost ceva, un festival de dans la care participă anual. De data aceasta, în cadrul dansului prezentat, a avut o poziție centrală, în primul rând, a dansat frumos, pe ritm, nuanțat, și a și făcut niște figuri de gimnastică mai avansate. Și pentru asta am fost mândră, și aici am văzut progres.
Crește copilul ăsta și se transformă. Încă e cal nărăvaș, incă bate cu copita și fornaie intempestiv la orice mic deranj, daaar, dincolo de asta, dovedește ca reușește să se concentreze și să se remarce atunci când chiar vrea. Ne-a mai demonstrat si cu pianul, cand a mai participat la diverse evenimente. De fiecare dată cea mai bună reprezentație a fost pe scenă, nu la repetiții. Si asta e o mare calitate, sper sa o păstreze toată viața. ❤️
Celălalt motiv constant de bucurie, Vlăduț, s-a remarcat în ultima săptămână prin revenirea la grădiniță, după o pauză de 3 săptămâni, incluzând și vacanța. Bineînțeles, a fost iar cu lacrimi, dar în cantitate moderată. Putea mai mult, a demonstrat cu alte ocazii. Nu e zi în care sa nu ne amuze sau sa ne uimească cu ce ii iese pe gură, combinația dintre cuvintele folosite și modul în care încă le stalceste e adorabila. Mă gândesc deseori ca e mare păcat că nu îi notez toate perlele, și le uit. Încerc sa las aici câteva mai recente:
- Dimineața la trezire: „E întuneric în cameră, dar faptul ca vine o pala de lumină pe sub ușă înseamnă că de fapt nu e chiar întuneric”
- „Jocul ala, că-ling, se joacă cu un mop, tu nu știi?”
- „Așa i-a făcut Doamne-Doamne pe bărbați, să le placă să se ascundă în peșteri”
- „De câte ori trebuie să mai dormim ca să se facă sâmbătă?”
Dincolo de știrile despre copii, nu mai am multe de povestit. Birou – casă- copii – somn – copii – birou. Și cam atât. Nici la sală nu prea am mai reușit să ajung, din cauza frigului, parcă taie tot cheful. Am mai avut niște sentimente de melancolie/tristețe zilele acestea, din cauza unor posibile întâlniri cu prieteni mai vechi care nu s-au mai concretizat, dar despre asta as putea scrie un eseu. Viața. Poate cu altă ocazie.
În Căsuța Oliviei 
Lasă un comentariu