Pasul 1:
Se aleg personajele: jucarii de plus, papusi, figurine, animalute, orice se mai gaseste prin casa si ar putea juca rolul unui nepot. Se aliniaza intr-o parte a camerei.
Se aduna si cateva mijloace de transport, daca exista prin casa: o bicicleta, un carut, o masina, o cutie de carton ( a se citi „barca”), etc, si se aseaza langa nepotii mentionati mai sus.
Pasul 2:
Parintele se transorma in „bunicuta” si se aseaza comod pe canapea. Optional, isi poate pune in cap o basmaluta. Optional 🙂 Si incepe sa suspine: „Mi-e tare dor de Mickey, nepotul meu! Mi-as dori sa vina la mine in vizita, cu carutul! Oare cine ma poate ajuta sa-l aduca pe Mickey?”
Pasul 3:
Copilul hiperactiv, instruit putin in prealabil, il imbarca pe Mickey in carut si il aduce la bunicuta. Dupa revederea emotionanta, cu imbratisari si toate cele, bunica incepe sa suspine din nou: „Dar mi-e dor si de papusa Consuelo, nu am mai vazut-o de asa mult timp! As vrea sa vina la mine cu barca! Oare cine poate sa ma ajute?”
Copilul se mobilizeaza din nou si tot asa si in continuare, schimband personajele si mijloacele de transport. Cel mic se misca tot timpul, deci aceasta cerinta e bifata, si in plus, din experienta mea, vine cu tot felul de idei de imbogatire a jocului: „hai sa si culcam copiii”, „hai sa fie si tati bunica”, „hai sa le dam si de mancare”, etc.
La noi jocul a avut succes vreo ora intreaga, cu diverse imbunatatiri si schimbari de reguli propuse chiar de Olivia.
Spor la joaca!
Super! Voi incerca si eu… sper sa prinda si la piciul meu…
ApreciazăApreciat de 1 persoană