M-am trezit azi cu inima plină de gânduri.
Le-am luat timid în palme și mi-am apropiat urechea de ele.
Gândurile mi-au șoptit că vor mai mult, că vor să fie rânduri.
Așa că le-am adunat cu grijă și le-am pus înapoi în cap, rugându-le să mai aștepte până ajung la o foaie de hârtie.
Gândurile au protestat: nu, nu! Scrie-ne acum! În zece minute nu vom mai fi la fel!
Dar le-am rugat să tacă, cu ochii spre limbile ceasului care se învârteau și așa prea repede.
Am plecat spre metrou, oarbă si surdă la ce se întâmplă în jurul meu.
Eram ocupată să-mi ascult gândurile.
Le-am pus pe toate cap la cap, le-am înșiruit logic, intr-o poveste cu subiect și predicat, pe care am ascultat-o în minte de zeci de ori, până la destinație.
Îmi plăcea.
Am ajuns mai târziu lângă foaia de hârtie, am privit ceasul devenit brusc inert, și-am vrut să transform gândurile în rânduri.
Dar povestea se estompase deja, măcinată de timp și de realitatea prezentă.
Încercam să-mi amintesc cum începe, dar subiectul și predicatul nu mai erau acolo.
Am auzit deunăzi la televizor pe cineva spunând: „Ai grijă să nu arzi prea repede”.
Acum înțeleg că e un sfat valid.
Gândurile nedevenite rânduri au rămas îngropate undeva, în universul poveștilor condamnate la a nu fi auzite niciodată.
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns