Prezumția de nevinovăție

Mă tot bântuie o întâmplare petrecută cu ceva timp în urmă, întâmplare care m-a lăsat atât cu un gust amar, cât și cu un mare semn de întrebare.

Încercam să cobor la metrou, de dimineață, pe scările de piatră. Eu sunt o pasăre rară, care locuiește acolo unde toți ceilalți lucrează și care lucrează acolo de unde vin toți. Rezultatul acestei anomalii e faptul că merg mereu cu metroul…contra curentului. Eu îmi aleg scaunul preferat din metrou, în timp ce pe sens opus călătorii stau striviți precum sardelele. Na, ăsta e avantajul. Dezavantajul însă e că atunci când vreau să cobor spre metrou, nu prea am cum. Pentru că toată lumea urcă. Și bineînțeles, nu urcă doar pe un anumit procent din lățimea scării, ci pe toată. Așa că eu și alți rătăciți ca mine trebuie să ne strecurăm și să facem slalom , ca o mașină intrată din greșeală pe contrasens.

Ok. În acest context, încercam într-o dimineață să cobor scara, mergând pe lângă una dintre balustrade, cel mai sigur culoar de trecere. Din fața mea, urca o doamnă în vârstă, sprijinindu-se în baston. În spatele ei, în șir indian, era probabil fiica, o altă doamnă pe la 30-40 de ani. Mă opresc eu față în față cu bătrâna, îmi dau seama că nu are pe unde să treacă, am un mic moment de ezitare, apoi mă dau un pas în spate și mă lipesc cu spatele de balustradă, gândindu-ma că îi fac astfel culoar să treacă pe lângă mine. Bătrâna se strecoară în tăcere. Din spatele ei, doamna țipă la mine:

– De ce n-o lași să treacă?

Eu rămân un pic perplexă și pierdută în timp și spațiu, cum mi se întâmplă ori de câte ori cineva mă ia tare. Reușesc totuși să îngaim ceva:

– Îmi cer scuze, n-am văzut…

Doamna n-are răbdare să-mi termin propoziția, că mă și plesnește cu cuvintele:

– N-ai văzut! Hai, zi că n-ai vrut s-o lași, nu mai fi și obraznică pe deasupra.

Și-a trece val vârtej pe lângă mine.

Atât. Asta a fost. Ea și-a vărsat nervii, eu am rămas cu inima bătându-mi alarmant și încercând să îmi stăpânesc lacrimile de nervi. Da, sunt genul ăla nefericit de om care plânge ușor, din orice, și mai ales când simte că i se face o nedreptate.

Problema e că, gândind la rece și trecând peste apelativul complet nemeritat de „obraznică”, nu o pot învinovăți 100% pe doamna. Din perspectiva și contextul meu, nu făcusem nimic rău. Doar încercam să îmi găsesc un drum pe o stradă care oficial ar fi avut două sensuri. Din perspectiva doamnei, mama ei în vârstă se chinuia să urce, prinsă în vârtejul aglomerației și blocată de „intrusa” care cobora când toată lumea urca. Fiecare dintre nou are, într-un fel, un punct valid. Doar că …ne lipsește capacitatea de a ne pune în pielea celuilalt și de a încerca să îi înțelegem povestea și, mai mult, ne lipsește capacitatea de a face toate astea… spontan.

Și mai e ceva: prezumția de nevinovăție. De câte ori întâlnim o piedică sau o neplăcere cauzată de altcineva, nu noi ci ceilalți sunt vinovați. Sigur au premeditat. Sigur au acționat din răutate, nepăsare, indolență. Așa a gândit doamna despre mine, așa gândesc și eu de multe ori despre alții.

Dar de unde vine atitudinea asta agresivă și dorința spontană de a-l pune pe celalalt la zid și de a-l acuza de rea voință? În ce moment am pierdut, fiecare dintre noi, prezumția de nevinovăție? Și, mai ales, mai există vreo șansă să ne „îmblânzim”, cu toții?

11 gânduri despre „Prezumția de nevinovăție

Adăugă-le pe ale tale

  1. Of, cât te înţeleg. Şi eu plâng uşor în cazuri din astea şi mă încarc negativ şi parcă mă sufoc. Nu pot riposta nicicum, mă blochez şi simt că pulsul o ia razna.
    Nu ştiu de unde atâta înverşunare şi nu ştiu de ce pe moment e nevoia asta de a arunca mereu celuilalt toată vina. Poate e un soi de autoapărare.

    P.S. Tu mi-ai dispărut de la follow şi habar nu am de ce. Mai dau o dată, sper să nu se mai întâmple 🙄

    Apreciat de 1 persoană

    1. Si eu reactionez fix la fel. In orice situatie conflictuala, mai ales daca e una spontana, ma blochez. Simt cum imi creste brusc tensiunea, inima incepe sa-mi bata nebuneste, si cam aia e. Dupa ce trece momentul, imi imaginez tot felul de scenarii: ce as fi putut sa zic, cum as fi putut sa reactionez 🙂 Dar atunci, in miezul actiunii, incremenesc si gata. E super frustrant si deocamdata incontrolabil.

      Apreciat de 1 persoană

  2. Nu e la îndemâna oricui sa fie întelept ca serpii si blând ca si porumbeii, aceasta combinatie paradoxala a extremelor, supreme, care poate rezolva orice conflicte interumane în aceasta viata relativa, efemera, plina de imprevizibil !
    Un Weekend plin de bucurie si pace sufleteasca, draga Madi !

    Apreciat de 1 persoană

  3. Chiar astazi, in taxi fiind, la o ora foarte devreme a diminetii, indreptandu-ma spre aeroport, parasind tara dupa o scurta sedere, in sinea mea, aveam aceeasi intrebari cu care ai incheiat articolul. Daca am gasit raspunsuri?…inca le caut.

    Apreciat de 1 persoană

      1. Gustul amar vine din mâhnire de a vedea sărăcia in care traiesc semenii mei, necazurile si grijile care li Se citesc pe fata, neputința de a face mai mult pentru viata lor, iar starea de angoasă si de stresul cotidian isi spun cuvântul in comportamentul lor. Nu condamn pe nimeni si nu voi vorbi de rau Romania. E tara mea si o iubesc si cu bune si cu rele indiferent de distanta care ne desparte. Le doresc românilor sa stie sa-si aleaga conducatorii si atunci toate cele de mai sus vor dispărea, iar gustul amar se va transforma într-unul dulce ca mierea.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: