Nimeni nu mi-a spus că, odată cu copilul, se naște și …

… frica.

Frică să nu-i fie prea frig, să nu se lovească prea tare, să nu îi fie prea dor.

Frică să nu se simtă prea obosită, să nu petreacă prea mult timp pe ecran, să nu se îndepărteze de mine.

Frică să nu cadă din pat, să nu alunece pe parchetul umed, să nu bage în gură frunză otrăvitoare.

Frică să nu se simtă neglijată, să nu fie rănită, să nu rămână cu traume.

Odată cu copilul, se naște și frica. Odată cu al doilea, aș fi zis poate că frica scade, dar în realitate ea doar capătă și mai multe nuanțe. Nu e doar frica de pericole, e și frica de a nu greși, ca părinte, și mai ales de a nu greși într-un mod care să lase urme.

Ironia face că n-am fost deloc un copil fricos. Din contra. Mi-a plăcut mereu să testez limitele și am avut încredere (sau am fost iresponsabilă) că nu voi păți nimic. Stăteam atârnata cu susu-n jos de bara de covoare, ca un liliac, nu cu o bucata de tartan ci cu ciment sau cărămizi sub mine, și nu am pățit niciodată nimic. Am mers pe întuneric prin pădure sau prin oraș, prin zone nu foarte bine văzute, si n-am pățit nimic. Ca adolescentă și mai apoi și ca persoană matură cu acte în regulă, m-am dat în tot soiul de tiribombe în parcuri de distracții și n-am simțit altceva decât adrenalină.

Dar totul e istorie.

Am citit undeva că, până nu ajunge la maturitate, creierul nu percepe pericolul și este înclinat spre distracție. În cazul meu, ori m-am maturizat brusc odată cu apariția Oliviei, ori nu stiu ce s-a întâmplat, dar viața a început să se vadă altfel. Și, culmea! nu sunt cea mai stresană mamă, alții ar putea spune chiar că par relaxată.

Și nu e o frică de ceva ce mi s-ar putea întâmpla mie, ci de ceva ce li s-ar putea întâmpla lor. Sau, atunci când ma tem pentru mine, de fapt ma tem pentru efectul asupra lor, în caz că eu as pati ceva.

Și mă uit în jur – sunt mame mai stresate, sigur, dar sunt și femei care au copii și totuși sar cu parasuta sau pleacă în calatorii de afaceri peste ocean, lasandu-i pe cei mici acasă. Oare cum își controlează frica? Sau oare ea nu există deloc?

Iar dacă mă uit la bunici, ei par și mai fricoși, parcă zăresc încă și mai multe pericole decât mine, deci trecerea anilor și creșterea copiilor nu par a tempera fricile. E un drum fără întoarcere, de-a lungul căruia curajul se risipește în mici firimituri, pe a căror urmă vom merge apoi doar amintiri, înapoi spre copilărie.

Cam cu aceste gânduri îmi petrec după-amiaza de duminică, după o tură minunată prin parc, cu bicicletele, la finalul căreia m-am simțit în primul rând ușurată că nimeni n-a pățit nimic 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: