Noaptea trecută, compania la care lucrez a organizat o petrecere în Nuba. Pentru cine locuiește în București, numele ăsta spune ceva: e un club scumpicel de pe marginea Herăstrăului, un loc pe care l-aș numi (din auzite) „de fițe” și în care n-aș călca niciodată din buzunarul propriu, ca o persoană zgârcita uhm…. calculată ce sunt.
Așa că invitația în acest loc select și selectiv m-a entuziasmat peste măsură, și m-am hotărât să mă organizez în așa fel încât să merg 2 ore și să dansez cât mai mult posibil.
Ba chiar am anunțat în stânga și în dreapta cum o să merg eu, mamă de 2 copii din care unul de 2 ani, joi seara în Nuba, cum o să culc puștiul, chem soțul să-l păzească pe timp de noapte, și-apoi evadez frumos din casă. Singurul lucru de care mi-era teamă că m-ar putea opri era o boală apărută spontan, că deh, doar avem istoric de astfel de coincidențe nefericite.
Dar ieri seară astrele sănătății păreau aliniate. Nu tu febră, muci, nimic care să dea de gândit. Mi-am ales hainele și încălțămintea și le-am lăsat la ușă. M-am îmbrăcat în pijamale, dar m-am machiat și pieptănat. Am calculat că o să îmi ia maxim 10 minute să ies din casă, după ce adorm copilul, așa că am intrat încrezătoare în dormitor, să demarez PROCESUL.
Pentru că da, e un proces, nu am copil de-ala ca-n filme căruia îi spui că e ora de culcare, îl pui în pătuț, îi închizi ușa, și tu te duci să te îmbraci în furouri de mătase. Nu, al meu e model normal. Pus în pat (matrimonial), citit 1-2-5 cărticele, mereu aceleași, să nu care cumva să variem, stins lumina, învârtit prin pat, zgâriat cu unghiile în buric, băut apă de 5 ori, amintit că n-are minge în mână, căutat minge pe întuneric, culcat la loc. A se observa că n-am mai amintit alăptatul, pentru că da, am băiat mare, e pe lapte neprodus de corp de aproximativ 3 săptămâni. Dar despre asta în altă poveste.
Una peste alta, pe la 10 a adormit V. I-am scris soțului pe telefon ca mai stau 15 min cu el, să mă asigur că doarme profund, apoi facem schimb, i-am reamintit lista de instrucțiuni. Apoi am început să mă gândesc că ar fi o idee bună să îmi iau la pachet sandalele cu toc pe care le pregătisem, și balerini în picioare, să mă schimb acolo, că e ceva de mers de unde mă va lăsa taxiul până la intrarea în club, și scopul meu e să petrec cât mai mult timp înăuntru, nu pe drum. Aveam un plan perfect optimizat. Mă îngrijora un pic faptul că nu eram sigura dacă îmi încap balerinii în poșetă, și nu știam unde i-aș putea lăsa în Nuba, în caz contrar.
Următorul gând conștient după treaba cu balerinii a apărut când m-am trezit vag din somnul deloc neplanificat, m-am uitat la ceas și am văzut că e 11.30. Probabil că doar jumătate dintre neuroni s-au trezit de fapt, dar ei au evaluat rapid situația și au pus în balanță cele 2 opțiuni: prima, să rămân în patul moale și răcoros și să continuu somnul greu în care căzusem, a doua, să mă ridic, dezmeticesc, îmbrac, să ies pe întuneric să chem un taxi, și să mă duc într-un loc necunoscut în care, dacă petrecerea n-ar fi fost cine știe ce, colegii mei probabil ar fi fost deja pe picior de plecare. Alegerea mi s-a părut evidentă.
Și uite așa s-a încheiat prematur povestea evadării mele în Nuba.
Ironia sorții e că seara făcusem mișto de soțul meu și de un prieten, ambii neentuziasmati de ideea evadării nocturne, și chiar i-am alintat cu cuvântul „boșorogi”. Karma.
Măcar am dormit bine.
Dimineața mi-a părut un pic rău, dar cred ca nu mai rău decât le-a părut sandalelor mele de ocazie, seduse și abandonate la ușă.
În Căsuța Oliviei 