Jurnal de bord 2024 – Săptămâna 3 – Drumuri și zăpadă

15/2024 – 15 ianuarie, luni

Simt că acest scris zilnic îmi exersează o anumită disciplină. Scris, citit, ascultat ceva – pare sa fie o combinație câștigătoare pentru ritualul de seară înainte de culcare. Nu că aș apuca să ascult foarte mult, în 10-15 minute de obicei mă ia somnul.

Îmi amintesc acum că am fost foarte reticentă la apariția podcasturilor și le-am acordat o șansă destul de târziu. Cred că nu reușeam să le văd sensul, să le asociez unui moment sau unei activități din zi în care să prefer doar să ascult ceva, fără a fi acompaniat de un video. De fapt vedeam un singur scenariu plauzibil: alergatul. Iar eu nu alerg.

Și iată-mă acum foarte încântată de universul extrem de vast al podcasturilor. Mi se pare că acoperă o plajă mult mai mare de subiecte de interes decât video-urile de pe youtube, poate și pentru că sunt mai ușor de creat, scăpând de presiunea unui video care ar trebui sa însoțească un conținut.

Podcastul meu preferat de multe luni încoace e Zoe – Science & Nutrition. Nu doar pentru că are subiecte interesante și aplicabile, dar și pentru că vocea host-ului e exact ceea ce trebuie: nici prea plată, nici prea stridentă, nici prea tare, nici prea înceată , și cu un accent adorabil.

Atât pentru astăzi, ma duc la întâlnirea cu Jonathan Wolfe si cu invitații săi.

16/2024 – 16 ianuarie, marți

Povestea zilei de astăzi începe, de fapt, joia trecută. Atunci am hotărât să aștept tramvaiul la ceas de seară, pentru a merge cu Olivia doar o stație, o distanță pe care pe jos aș fi parcurs-o în 15 minute. Jumătate din drumul pe care îl făceam de două ori pe săptămână, între casă și locul unde o duc la dansuri. Și retur.

Ei, joia trecută am simțit că e o decizie bună să aștept, deși nu se vedea tramvaiul. Dar zic hai, e ger, cât putem să îl așteptăm, maxim 10 minute. 18 minute l-am așteptat, pe ceas, timp în care în sens invers au trecut pe lângă noi două tramvaie. Timp în care am fi și ajuns acasă pe jos. Dar știi cum e, când ai așteptat 10… parca ți-ar fi ciudă să renunți și să pleci, ca apoi sa treacă inculpatul pe lângă tine. Bun, mi s-a luat de tramvai, am zis că nu mă mai bazez pe el decât dacă îl văd că se apropie exact când ajung în dreptul stației.

Ei, săptămână nouă, oportunitate nouă. Am ajuns în dreptul stației de tramvai, dumnealui tocmai sosea. Am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior, aveam în sfârșit șansa de a economisi 10 minute. Ne-am urcat în tramvai victorioase, am și validat regulamentar cartela, ne-am așezat relaxate jos. Tramvaiul s-a unit din loc, a scârțâit pe șine circa 3 minute (cine a mers cu 5-ul stie ce zic), și s-a oprit. Am sperat că la semafor. Pe lângă noi, mașinile treceau. Și treceau. Și treceau. Mai mult, pe trotuar treceau și colegele de dans ale Oliviei, pe care credeam ca le-am depășit în momentul în care am urcat în tramvai. Așa că am decis să facem niște pași spre capătul din față, să vedem prin geam de ce se stă. N-am fost singurele cu ideea asta. În față, vatmanul era cu ușile deschise, vorbea la telefon și contempla situația. O mașină parcată pe șine în fața lui. De altfel frumos că a sunat la poliție sau unde o fi sunat (am auzit că explica cum că trebuie ridicată), dar ar fi fost drăguț dacă anunța și călătorii prin vreo boxă care e problema.

Și uite așa, nici azi nu s-au aliniat planetele si n-am reușit să parcurg cu tramvaiul acea singură stație pe care mi-o propusesesm. Și am și ajuns acasă cu 10 minute mai târziu decât daca aș fi mers numai pe jos. Destinul chiar insistă să îmi trimită semne cum că eu și tramvaiul ăsta trebuie să ne vedem de viață pe șine paralele.

17/2024 – 17 ianuarie 2024, miercuri

Gândurile zilei de astăzi vor fi foarte succinte, pentru că telefonul meu dă semne ori de bătrânețe ori de prea multă inteligență și reacționează împotriva voinței mele. Nu mai are ecranul original (deh, copiii), iar înlocuitorul nu e de cea mai bună calitate, pare-se.

Nimic notabil de scris, miercurea asta nu s-a remarcat în niciun fel. Constat că am un nivel mai ridicat de energie de-a lungul întregii zile și mă întreb care o fi factorul cu influență pozitivă. Aveam o programare la sală astăzi și n-am fost (sună ironic, tocmai m-am lăudat cu energia crescută). Am spălat în sfârșit husele unor pernuțe din bucătărie. M-am abținut eroic din a pune mâna pe laptop în seara aceasta, deși tare aș fi vrut să termin ceva ce începusem la birou, sunt mândră de mine.

Cred că trebuie să ne bucurăm mai des de micile succesuri din viața noastră, nu e nevoie chiar să mutam munții din loc pentru a avea un sentiment de reușită.

18/2024 – 18 ianuarie, joi

Telefonul meu e în continuare de nefolosit, parca e un device posedat, cu voință proprie, din filme SF. A trebuit să-l abandonez și să mă bazez pe laptop, până îl schimb.

Mă gandeam azi că ambii copiii au ajuns la niște vârste care necesită o mare investiție de energie din partea mea, ca să nu mă exprim altfel. V trage de tot și de toate, trebuie să blochez ușa frigiderului cât mai curând, că noua lui pasiune e să o deschidă și să o trântească de perete. Pasiunea secundă e să ii arunce Oliviei lucruri în cap. O e in stare să se contrazică până în pânzele albe, nu-și recunoaște deloc prostioarele sau minusurile. Trebuie să te asiguri ca ai bateria încărcată sută la sută, înainte de a te antrena într-o discuție cu ea.

Azi n-am avut totuși baterii prea calitative, m-au lăsat pe drum 🙂

19/2024 – 19 ianuarie, vineri

Vinerea e ziua mea preferată a săptămânii. Am mai zis asta. Puțină lume la birou, oportunitatea perfectă de a mă concentra pe lucrurile pe care îmi place cu adevărat să le fac. Funny fact, i-am promis Oliviei că voi comanda pizza la prânz, urma să vină acasă cu niște colege pentru a face un proiect, planul era să mă organizez astfel încât pizza să ajunga la 12.25. La 12 si un pic mi-am amintit că nu am dat comanda, așa de afundată eram în acele lucruri despre care spuneam că îmi plac. A ajuns pizza spre 1, au avut și fetele șansa de a simti senzația de foame, tot răul spre bine.

20/2024 – 20 ianuarie, sâmbătă

A nins peste noapte, când ne-am trezit era totul alb afară si vânt deloc, se anunța o zi superbă. Bucuria copiilor, dar și a mea, desigur. Așa că am petrecut mai bine de 3 ore în zăpadă, astăzi, în doua tranșe, cu bulgări, construcții, sanie.

Câtă bucurie în parc! M-am simțit ca-ntr-o poezie de Alecsandri, înconjurată de alb, de copii imbujorati,de oameni de zapada cu ochi inegali, de crengi tronsnind sub greutatea paturii albe, de râsete si de voie bună. E fascinant să vezi cum adulții care n-au uitat să fie copii se bucură cot la cot cu cei mici. Sper sa fie drăguță vremea și să repetăm experiența și mâine.

În rest, am remarcat că V a fost foarte linistit si simpatic astăzi, după o săptămână în care a părut mai degrabă dificil și nemultumit din orice. Poate l-a ajutat și trezirea la 8.30, e si normal, altfel incepi ziua cand e lumină în toată regula afară.

Am stat puțin pe seară cu O să îmi citească o povestioara in engleză și să vorbim despre ea, am remarcat un progres foarte mare la acest capitol. Pronunță corect, e mult mai sigură, nu îi mai e teamă să susțină un dialog și și-a îmbogățit foarte mult vocabularul. M-am simțit mândră de evoluția ei, voi încerca să avem conversații in engleză mai des.

Aș fi vrut să mă uit și la un film astăzi, dar n-a mai avut loc în program. Poate mâine. Încă mai am de lucrat la albumul pe 2023 (un album fizic pe care îl fac la începutul fiecarui an, folosind softul de la CeWe, o tradiție de care mă țin de cel putin 5 ani deja). Mai am de aranajat in pagină pozele pe ultimele 3 luni, apoi îl trimit la printat. Mi-e mai mare dragul să răsfoiesc albumul, atunci cand îl primesc, dar și de-a lungul anului. In pozele vechi stocate pe Drive rareori mă uit, așa că strategia aceasta mi se pare perfectă pentru menținerea vie a amintirilor.

Si de azi am telefon nou. Trec de la iPhone inapoi la Android, unii ar zice că e o regresie si că sunt puțin cu capul și rezistentă la schimbare, dar pe mine zău că mă bucură situația. Nu m-am obișnuit cu stilul Apple si pace, nu pot explica cu argumente logice de ce. Dar mă simt mai în elementul meu și mult mai rapidă pe Android.

21/2024 – 21 ianuarie, duminică

Sunt unele zile în care, recunosc, nu știu de unde să încep și ce să scriu. Să nu fie ceva complet impersonal, dar nici să nu-mi expun viața ca într-o vitrină. E o graniță fina.

Am fost cam abătuta de dimineață, noroc cu noua sanie cumpărată pentru V și cu ieșirea la zăpadă, care mi-a readus buna dispoziție. Sper sa se mențină peisajul de iarnă toată săptămâna, ar fi tare frumos pentru copii.

În seara aceasta ascultam muzică pusă de D, o serie de melodii vesele pe placul meu, o raritate. Nu avem gusturi prea similare, de fapt el e cel care are gusturi bine definite și cel cu ureche muzicală dintre noi doi, eu aș putea asculta orice care îmi trezește o emoție sau o amintire. În puținele momente în care eu aleg ce să ascult, aleg o melodie care a acompaniat un anumit moment, sau care îmi amintește de ceva. Mai sunt și cântece care-mi plac datorită versurilor, de obicei e cazul melodiilor descoperite mai recent, care n-au apucat încă sa fie asociate unor stări. Nu știu exact de ce scriu asta. Poate pentru că mi-am amintit fugitiv de o secvență din copilărie, în care prietenele mele bune mă luau peste picior pentru că nu aveam niște preferințe muzicale clare, ca ele, și pentru că mie îmi plăcea orice, chiar și o melodie groaznică din punctul lor de vedere, ceva cu Alabina Iala… Cum își alege oare subconștientul nostru momentele pe care să le înregistreze ca fiind importante și peste ani? De ce amintirea asta îmi induce mereu sentimentul că părerile mele nu au valoare?

De ce am ales să închei săptămâna tocmai cu întrebări retorice? 😀