Am acceptat dorința intrinseca de a face o pauză din scris, dar nu mi-am închipuit că va fi chiar de 4 săptămâni. Deja mi se pare un pic cam mult.
Trebuie să găsesc totuși echilibrul între a scrie ceva despre care să simt că are sens, vs a resimți o obligație de a bifa ceva.
Nu-mi propun să umplu acum săptămânile sărite, poate o voi face cândva, sau poate e un gând prea ambițios. Așa că mă voi rezuma deocamdată la o sinteză a gândurilor avute săptămâna aceasta, de final de martie și început de aprilie.
Cel mai pregnant gând a fost antipatia crescândă față de tehnologia care ne transformă și pe noi, dar în special pe copiii noștri. Cu tot ce vine asta la pachet. Nu, nu o să scriu despre Adolescence. L-am văzut în săptămânile trecute, mi-a plăcut ca realizare și ca idee, dar nu m-a răvășit prin subiect, căci subiectul îmi era arhifamiliar. Am citit suficiente carti despre impactul nefast al telefoanelor în viața copiilor, așa că nu m-a surprins nimic. Văd însă cu ochii mei efectele. Am avut și o ședință cu părinții la care am atins cu toții și acest subiect, dar bineînțeles ca nu a existat niciun consens colectiv despre posibilitatea de a face noi ca parinti ceva.
Ce pot face eu, in izolare, e să fiu un exemplu cât mai pozitiv și să stau cât mai puțin spre deloc pe telefon, în prezența copiilor. Greu, dar necesar, și pentru mine.
Ieri am fost la un spectacol în oraș, am mers cu metroul și dus și întors, mi-a atras atenția parcă mai mult ca niciodată faptul că toată lumea își petrece orice fărâmă de timp scroland și scriind pe telefon. Nu doar cei singuri, care se plictisesc, nu, chiar și cei care sunt în grup. Adolescenți ieșiți în oraș împreună, dar care stau fizic alături și scriu pe telefon altcuiva, sau unui altceva. Mai avem oare timp doar noi cu gândurile noastre? Timp în care să ne vina idei proprii, nu doar să fim consumatorii unui conținut?
Cât despre spectacol – notez aici că deși am ajuns la Divertis printr-o conjunctura mai neașteptată și nu aveam mari așteptări, a fost extraordinar de bun. Am râs „pe bune” 2 ore jumate, și am apreciat nu doar glumele fine, intelectuale, actuale, ci și folosirea foarte creativă a aceleiași tehnologii blamate mai sus. Dovadă că folosită în mod util, poate genera ceva de apreciat.
Am terminat și o carte, Florile pierdute ale lui Alice Hart. Mi-a plăcut, am savurat-o. Pe alocuri tristă, pe alocuri plină de speranța, scrisă frumos, cu imagini bine conturate, cu informații noi, citite în premieră.
Am fost și la Edenland weekendul acesta, cu mama și cu copiii. M-am felicitat pentru idee, a fost o vreme superbă, totul verde, temperatură perfectă. V și O au jucat minigolf, a fost o experiență reușită.
Nici 24 de ore după această plimbare în hanorace, în București ningea. La asta nu m-am așteptat, primavara se anunță capricioasă. Păcat de toți copacii înfloriti deja ale căror flori se vor scutura sub bătaia vântului și a gerului, în următoarele nopți…
În Căsuța Oliviei 
Lasă un comentariu