O săptămână e formată dintr-un număr suficient de mare de zile încât acestea pot fi foarte diferite între ele. Raportul dintre zilele bune si zilele mai puțin bune ar trebui să fie cel care dă tonul si care influențează starea de spirit pe care o transmite acest jurnal.
Cu toate acestea, se pare că factorul decisiv este ziua în care aleg să scriu. Starea de spirit din acel moment poate crea o povestire plină de viață și de bucurie sau, dimpotrivă, o înșiruire de banalități care par mai degrabă triste.
Azi, la final de săptămână, nu scriu într-un moment de maximă bucurie, ci pe undeva pe aproape de cealaltă extremă. Îmi pare rău că n-am așternut câteva rânduri pe miercuri-joi, când mă simțeam plină de adrenalină și de gânduri pozitive, obosită ruptă dar cumva mulțumită de cauzele acelei oboseli. Ar fi fost mai relevant pentru săptămâna aceasta dar, cum spuneam, nu cantitatea dă tonul, ci trecutul cel mai apropiat.
Din weekend: săniuș, patinaj artistic și reality shows
Săptămâna a început (în weekend) cu voie bună și cu entuziasmul de a ieși pe afară, în ciuda gerului. Zăpada era încă prezentă în multe locuri, mirosea a iarnă.
Am fost la părinți și am avut parte de o zi de sâmbătă relaxată, în care fiecare a făcut in principiu cam ce a vrut. Mai puțin Olivia, care avea teme și lecții de învățat, dar chiar și pentru ea a fost lejer, fără stresul timpului. V s-a plimbat cu saniuta prin curte si prin împrejurimi, pe acolo unde vecinii au făcut o treaba mai puțin perfectă cu deszapezirea. Din perspectiva copiilor, sunt minunați acei vecini 😀 Ne-am uitat la Survivor, am mâncat floricele, am vorbit și am râs mult. A fost gălăgie, agitație, viață.
Tot in weekend m-am bucurat să „bifez” ceva de pe lista mea atemporala de lucruri de făcut: am ajuns, chiar și fugitiv, la un concurs de patinaj artistic. N-a fost chiar ca în visele mele, in care mă vedeam la niște campionate europene scandand alături de alte sute de oameni. Am stat într-o sală aproape goală, in frig, în spatele unor geamuri de plastic zgâriate de crosele de hockey care le lovisera în repetate rânduri, dar am urmărit prin ele niște patinatoare gratioase, în rochii ca la televizor, taind în viteză gheața dintr-o parte în alta și executand celebrele sărituri pe care numai comentatorii profesioniști pot să le recunoască una de alta.
O altă raritate pe care vreau să o notez aici este că duminică am văzut Herăstrăul înghețat și oameni plimbandu-se pe el. Nu comentez dacă era sau nu sigur ce făceau ei, dar imaginea a fost una specială, ceva ce nu îmi amintesc să mai fi văzut vreodată.
Zile de lucru, de școală și de alergaturi
Restul săptămânii mi s-a părut că a trecut extrem de rapid. De mulți ani încoace nu mai pot spune că am momente în care să mă plictisesc, sau să mă întreb cu ce să îmi umplu timpul, dar de luni până vineri treaba asta se simte cel mai intens.
La birou am avut zile pline, cu pauze foarte puține între tot felul de workshop-uri despre proiecte viitoare, probleme ale celor curente și discuții „obligatorii” cu colegii. Au fost multe si grele, pe alocuri am simțit că exagerez grav jongland între atâtea subiecte diferite, dar per total, când am tras linie la finalul fiecărei zile, m-am simțit plină de adrenalină și de satisfacție pentru modul în care mi-am investit energia. O mare parte din merit pentru acest sentiment (mai rar de-a lungul anului trecut) ține de faptul că mi-am suflecat din nou mânecile si am reînceput să mă simt mai aproape de cod, sa înțeleg din nou in detaliu proiectul cu care mă lupt acum, și să am în jur câțiva oameni la fel sau chiar mai pasionați decât mine. Cel mai copleșitor, in contexte stresante, e să simți că tragi sigur la o căruță cu pietre de moară. Când vezi că nu ești singur, căruța rămâne aceeași dar singurătatea dispare. Mi-aș dori și mai mulți colegi așa, din aceia care își fac treaba nu pentru că ora e undeva între 9 și 5, ci pentru că le pasă, îi intriga, și au o dorință reală de a duce ceva la bun sfârșit.
În paralel, acasă, am fost destul de mult implicată în lecțiile Oliviei, în special în cele de fizică. Nu a avut norocul unui profesor cu carisma sau cu o abordare care să ușureze învățarea, așa că încerc să compensez acasă. Poate că nu a contat în foarte multe locuri faptul că am fost un elev „de nota 10”, dar măcar acum contează, pot veni cu argumentul ăsta în fața copilului, ca si cum ar fi o carte de vizită, pentru a obține un pic mai multa colaborare… intr-un context în care orice încercare de a-i explica ceva pare mai degrabă un proces la tribunal, in care fiecărui argument i se găsește cat ai clipi un contra-argument. E tare dificil, se opune constant, de multe ori îmi vine să stau deoparte, dar îmi tot zic că face parte din rolul meu de părinte să mă asigur că nu trece prin școală în mod superficial.
Tot legat de Olivia, am fost și pe la ortodont săptămâna asta. Avem si la capitolul ăsta ceva de ținut sub control, niște dinți de lapte care refuză să iasă, niște măsele permanente care au ieșit strâmb … și un aparat mobil pe care îl poartă tot mai puțin disciplinat.
Despre V, nimic senzațional, a mers la grădiniță fără probleme majore, ne amuzam in fiecare dimineața făcând concurs între cine se îmbracă primul. E foarte analitic in gandire, are deseori niște replici sau concluzii cu care pe mine una mă dă pe spate. E drăgălaș foc asa mic, pe de o parte îmi pare rău să știu că dragalasenia asta se va duce curând, pe de alta sunt foarte curioasă in ce fel de adult se transforma.
Cam atât despre ultimele zile. Capitolul „cărți, filme și alte evenimente”.. nu degeaba lipsește 😀
În Căsuța Oliviei 
Lasă un comentariu