Am mai scris despre acelasi subiect si cu alta ocazie, dar astazi simt nevoia sa revin, pe fondul unei stari destul de pregnante de indignare si dezamagire. Ambele sentimente, provocate de mame.
Intotdeauna, in orice context si in orice domeniu, vor exista diferențe de opinie. Ele sunt sarea si piperul lumii in care traim. Vor exista oameni cu valori si principii diverse, care aleg sa-si traiasca viata intr-un mod sau in altul. Nu exista o autoritate suprema care sa decida ca o optiune e superioara alteia, fiecare alegere isi va gasi mereu un cerc de adepti. (nu vorbesc de moralitate vs imoralitate aici). Asa e si cu mamele, dar cu o incarcatura emotionala si implicare cel putin inzecita.
Atunci cand afli ca vei avea un copil, te trezesti in fata unei multitudini de posibilitati. De la lucrusoarele pe care vrei sa i le cumperi, pregătirile si optiunile legate de nastere, pana la metode de educatie si stiluri de parenting. Unele mame aleg varianta A, altele aleg varianta B. Unele citesc 2 carti si 10 bloguri pentru a lua o decizie, altele merg pe instinct. Si, desi inclin si eu balanta de fiecare data in favoarea unei optiuni, vreau sa cred ca orice mama isi iubeste copilul si ia cea mai buna decizie pentru el, in contextul personal, chiar daca alege contrariul a ce as fi ales eu. Si incerc sa nu comentez, sa nu judec. Nu-mi iese mereu, recunosc, dar incerc si constientizez necesitatea tolerantei.
Dar ma irita la culme atitudinea extremista pe care o observ pe tot mai multe grupuri de discutie, etichetele dure si nedrepte puse mamelor care nu se ridica la standardele super-mamei judecator. Topicurile sunt diverse si par vitale in dezvoltarea copilului, de aici si discutiile inflacarate care se isca in jurul lor.
Pe orice grup de facebook ai pune o intrebare despre lapte praf, 5 mamici se sesizeaza, inevitabil: „a, nu alaptezi? Dar alaptarea e posibila, e sanatoasa, e ofertanta, e naturala, e..”. Si chiar daca faci asta, nu esti niciodata suficient de buna. „Ai alaptat doar 9 luni? Pai laptele de mama e necesar pana la minim 2 ani!”, brusc se sterge cu buretele meritul de a fi alaptat si esti judecata pe baza urmatorului standard, intotdeauna unul pe care nu l-ai atins.
Am divagat, nu despre lapte praf voiam sa vorbesc, desi e cu siguranta unul dintre cele mai controversate subiecte din aria asta. Voiam sa imi exprim tristetea fata de tabara celor care promoveaza ideea cum ca „un copil nu ne schimba viata, putem face fix aceleasi lucruri ca inainte, doar ca le vom face in 3”. Indignarea a aparut ca urmare a comentariilor postate la articolul – de altfel echilibrat și frumos – al Danei. Era vorba de calatorii, calatorii cu bebelusul. In afara, in locuri indepartate, in locuri excentrice. Calatorii pe care unii le fac in 3 si probabil fara prea mult stres, dar pe care altii aleg sa nu le faca si atunci ii loveste eticheta necrutatoare. Potrivit „judecatoarelor”, sunt o mama lasa si egoista care, din comoditate sau cine stie ce alte motive meschine, nu si-a scos inca fetita de 1 an si 10 luni din tara.
Ei bine, vreau sa cred ca fetita mea nu sufera din cauza ca nu a vazut Mexicul. In schimb, e fericita daca o scot afara si poate sa alerge pisici in jurul blocului. In asta consta fericirea ei acum. O calatorie (care implica transport, hotel, masa la restaurant) aduce cu ea o schimbare de program pentru cel mic. Sigur, nu e o tragedie, dar atunci cand ai un copil care oricum refuza sa manance sau sa doarma intr-o zi normala, simtind ca piede timp pretios de joaca, schimbarea il oboseste, il transforma intr-un mic Taz surescitat, iar excursia devine stresanta si frustranta pentru parinti.
Eu cred ca principalul lucru care face diferenta intre un parinte plimbaret si unul care prefera sa nu bata un drum prea lung in 3 e nu absenta curajului ci firea celui mic. Un copil linistit si analitic e complet altceva fata de un copil energic si foarte antrenat in activitati fizice. E usor sa te plimbi prin Europa cu un copil care sta in carutul lui, in scaunul de masina, se uita curios la cei din jur, mai mananca, mai doarme, iar mai contempla natura. Dar fetita mea n-ar sta locului o clipa, cu atat mai mult intr-un spatiu nou, in care totul trebuie atins si tras si impins. Ar urca si cobori o scara de 10 ori, dar n-ar sta nici 5 minute in scaunul de masa, chit ca o doare stomacul de foame, daca in fata ei e o fantana arteziana in care stie ca ar putea sa bage mainile. Copii si copii.
Cam asta despre calatorii. La capitolul parenting si educatie, discutiile devin din nou extremiste si inflacarate. Tot ieri, pe un grup dedicat principiilor Montessori, urmaream consternata o discutie in care o mamica era pusa la zid pentru ca se ducea in parc cu mingiute de cauciuc, pentru a le putea oferi drept schimb in situația atat de familara in care copilul vrea jucaria altuia. Ce e gresit in asta? Pai, potrivit super-mamei, e gresit sa iei jucarii afara, indiferent de motiv, caci afara Maria Montessori ne spune ca trebui sa exploram, sa ne uitam la frunze si crenguțe, iar datoria mamei e sa canalizeze micutul spre aceste activitati. Sigur, teoria e minunata, dar cum o aplicam atunci cand parcul e plin de ponei roz, albinute pe roti si triciclete care mai de care? Ne inchidem cu copilul intr-un bol de sticla, sortam floricele, si asteptam sa vina un alt adept al filozofiei Montessori care sa fie la fel de extaziat de pistil si stamine?
Baby wearingul – e ceva frumos si util, mi-e drag, dar ma intreb daca nu a devenit si el o moda, dincolo de o motivatie reala. Tot pe un grup de Facebook, pe care zi de zi cate o mamica isi expima consternarea cum ca vecina ei nu isi poarta copilul, cineva intreaba despre cum se poate fuma cu copilul in wrap. Ca sa citez unul dintre comentarii, foarte inspirat, „bine ca sta coloana intr-o pozitie corecta, da-i naibii de plamani”.
Nastere naturala, alaptare, baby wearing, autodiversificare, scutece textile, pedagogie montessori, attachement parenting – fiecare in parte e o optiune sanatoara, cu avantaje evidente, dar daca nu le bifez pe toate nu sunt o mama rea. Am optiunile mele, limitele mele, constrangerile mele. Totusi imi iubesc copilul la fel de mult ca super-mama judecator.
Nu cumva ne concentram atat de mult sa fim mame perfecte incat uitam sa mai fim oameni?
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns