Han Solo si Ioan Manole

Am inceput articolul asta din decembrie, atat de mare a fost socul (cultural) pe care l-am avut la intalnirea cu Han Solo. Dar uite ca stelele nu s-au aliniat suficient de prielnic la momentul respectiv, si marele Han a ramas de atunci inchis in sertar. Ar fi totusi pacat sa pierd amintirea, asa ca sa incepem cu inceputul.

A fost odata ca niciodata un oras care n-avea cinema. Galati. Si oamenii din el erau ataaaat, dar atat de frustrati si de disperati, incat cei dornici de un film se duceau pana hat-departe in Braila sau, de ce nu, in Bucurestiul de peste mari si tari.

Eh, dar in 2015 a venit se pare un print (calare pe un cal alb, fara-ndoiala), si a adus din nou zambetul pe fata acestui oras oropsit de soarta. Din decembrie 2015 Casa de Cultura a Sindicatelor s-a transformat in cinematograful mult dorit. Care nu poarta vreun nume de-asta penibil si comun, gen Cinema City, Cinema Movieplex sau altele asemenea. Nu, galatenii au fost mai inventivi si au putut mai mult: Cinema 3D Prof. Ioan Manole.

Nu stiu cum sa spun, dar mie alaturarea asta de cuvinte mi se pare absolut hilara, e ca si cum ai surprinde in aceeasi poza un tanc si-o orhidee. Pe principiul „de ce nu?”, sau numele ‘printilor‘ pe toate gardurile.

Trecând peste originalitatea numelui, cinema-ul e bine venit si isi face treaba. Am fost sa vedem singurul film pentru adulti ce rula in perioada respectiva, care nu putea fi altul decat Star Wars. Noi, doi profani in ale stelelor, care nu vazusera inca primele 6 batalii.
Impresii la cald, random: sala de 500 locuri, maaare; pret decent la bilete (20 lei) si socant la apa (3 lei, compar cu cinema-urile bucurestene); am intrat pe o usa si am iesit, la final de film, pe alta, ceea ce mie mi s-a parut maxim si mi-a intrecut toate asteptarile; niste tiganusi cantau colinde (probabil in extra sezon cer bani direct) langa cei care asteptau la coada la pop corn, pentru o atmosfera exotica; controlorii de bilete – doua femei la vreo 50 de ani, purtând sort, care i-ar fi facut invidiosi pe toti tinereii ferchezuiti si dusi la sala care ocupa pozitii similare prin Bucuresti. Mi-era dor de un film in provincie, sincer. Si acum chiar nu-s ironica. O experienta de-asta te reconecteaza cu normalitatea si te face sa iti amintesti cum viata in Bucuresti iti ofera o perceptie un pic eronata si superficiala asupra tarii in care traiesti.

Inapoi la film: mi-a placut. A fost altfel decat ma asteptam, si asta pentru ca imi aminteam de la TV niste franturi absolut penibile. Buuuun, si-am zis ca om fi fost noi ‘hateri’, ne-am acceptat greseala si am decis sa intram in randul lumii si sa vedem si celelalte episoade anterioare, daca tot era vacanta. Am inceput, aparent neinspirat, cu partea cea mai proasta (aia aparuta in ’99), si acolo ne-am si oprit. Gen…dupa primele 15 minute. N-am putut mai mult, serios. Si am tras de mine. O fi filmul un fenomen, stiu ca episoadele vechi sunt mai bune, dar inceputul astuia din 99 fost jalnic, penibil, de neurmarit. Am vazut desene animate mai bune. Nu comentez filmul in contextul larg, vorbesc doar de acele 15 minute de viata pierdute.

Mda, deci una peste alta tot nevazatori de Star Wars ramanem. Dar macar am aflat cine era ala mic si negru de care-am tot auzit ani la rand ca ar fi ta’su. Coincidenta sau nu, enigmaticul Ioan Manole al carui nume straluceste pe sigla noului cinema a fost tatal actualului director al casei de cultura a sindicatelor.