Rabdare.

Ganduri de acum o luna, 9 mai 2016

Stateam azi si ma gandeam ca nu exista „nu am rabdare”. Exista doar „as prefera sa fac altceva”. Rabdarea, sau mai exact absenta ei, pare sa fie o scuza politicoasa, diplomata, aruncata la inaintare pentru a justifica un comportament sau o schimbare de activitate.

Mie mi se spune ca-s o persoana rabdatoare. Eu ma vad putin diferit.

Sunt zile in care ma pot purta ca un copil si un partener de joaca de nadejde, o pot convinge pe O. sa se imbrace mai repede, sa fie mai asculatoare, sa ii preintampin tantrumurile inainte de a se declansa, sa ma maimutaresc, sa dansez, sa astept, zile in care ma port ca la carte si ma felicit singura pentru rabdare.

Sunt zile in care simt ca o iau razna, ma infurii, imi creste tensiunea – noroc ca e mica de fel -, imi pulseaza o vena, imi vine sa ii dau o palma la fund, doar doar o intelege ca sunt la limita rabdarii.

Si totusi, nu cred ca rabdarea are propriu-zis o limita. Cred ca totul e in mintea mea. Secretul relaxarii pare sa fie renuntarea la orice asteptare, la orice plan, si resemnarea in fata ideii ca un copil schimba totul si ca imprevizibilul e la el acasa. Mare noroc ca nu sunt vreun control-freak, dar am totusi problema de a vrea sa fac foarte multe in foarte putin timp. Mania eficientizarii si a profitarii la maxim de timp, daca imi pot numi asa „boala” de care sufar. Cred ca am mai zis ca nu suport sa stau… degeaba. Si-atunci cand prin minte mi se perinda diverse idei, deadline-uri, actiuni pe care as putea sau as vrea sa le fac…. e greu sa accept ca toate astea se vor amana pentru o perioada nedeterminata, necunoscuta, si ca acum si aici trebuie sa fiu atenta la Olivia si atata tot.

Cartile o numesc conectare, respectiv deconectare. Conectarea cu copilul pare sa ii schimbe acestuia atitudinea, sa il pastreze ascultator, docil, dragalas. Nu are nevoie sa darame casa pentru a atrage atentia, pentru ca atentia e deja a lui. Deconectarea pare sa apara atunci cand desi sunt aici, mintea mea e departe. Olivia ma simte si reactioneaza. E instinctul ei de supravietuire, e normal, e previzibil.

Weekendul asta am fost de un zen exemplar si m-am bucurat sincer de timpul petrecut impreuna cu Olivia. Nu e o coincidenta faptul ca sunt in „vacanta”si ca n-am mai trecut pe la birou de 7 zile.

Azi a fost ultima zi de concediu, dar maine e ultima zi la actualul job. Poimaine incep o noua pagina din „cartea de munca”. Marea mea dorinta, corelata cu aceasta schimbare, e sa ma simt ca astazi, zen, indiferent ca e weekend, luni, miercuri sau vineri.

Azi, o luna mai tarziu
Da, se poate sa fii zen la munca și sa vii vesel si relaxat acasa. E o stare de normalitate. Stressul nu e ceva firesc, asa cum inclinam deseori sa credem; din contra, e ceva distructiv de care trebuie sa ne ferim oricum putem. Se poate si altfel, confirm!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s