Rabdare.

Ganduri de acum o luna, 9 mai 2016

Stateam azi si ma gandeam ca nu exista „nu am rabdare”. Exista doar „as prefera sa fac altceva”. Rabdarea, sau mai exact absenta ei, pare sa fie o scuza politicoasa, diplomata, aruncata la inaintare pentru a justifica un comportament sau o schimbare de activitate.

Mie mi se spune ca-s o persoana rabdatoare. Eu ma vad putin diferit.

Sunt zile in care ma pot purta ca un copil si un partener de joaca de nadejde, o pot convinge pe O. sa se imbrace mai repede, sa fie mai asculatoare, sa ii preintampin tantrumurile inainte de a se declansa, sa ma maimutaresc, sa dansez, sa astept, zile in care ma port ca la carte si ma felicit singura pentru rabdare.

Sunt zile in care simt ca o iau razna, ma infurii, imi creste tensiunea – noroc ca e mica de fel -, imi pulseaza o vena, imi vine sa ii dau o palma la fund, doar doar o intelege ca sunt la limita rabdarii.

Si totusi, nu cred ca rabdarea are propriu-zis o limita. Cred ca totul e in mintea mea. Secretul relaxarii pare sa fie renuntarea la orice asteptare, la orice plan, si resemnarea in fata ideii ca un copil schimba totul si ca imprevizibilul e la el acasa. Mare noroc ca nu sunt vreun control-freak, dar am totusi problema de a vrea sa fac foarte multe in foarte putin timp. Mania eficientizarii si a profitarii la maxim de timp, daca imi pot numi asa „boala” de care sufar. Cred ca am mai zis ca nu suport sa stau… degeaba. Si-atunci cand prin minte mi se perinda diverse idei, deadline-uri, actiuni pe care as putea sau as vrea sa le fac…. e greu sa accept ca toate astea se vor amana pentru o perioada nedeterminata, necunoscuta, si ca acum si aici trebuie sa fiu atenta la Olivia si atata tot.

Cartile o numesc conectare, respectiv deconectare. Conectarea cu copilul pare sa ii schimbe acestuia atitudinea, sa il pastreze ascultator, docil, dragalas. Nu are nevoie sa darame casa pentru a atrage atentia, pentru ca atentia e deja a lui. Deconectarea pare sa apara atunci cand desi sunt aici, mintea mea e departe. Olivia ma simte si reactioneaza. E instinctul ei de supravietuire, e normal, e previzibil.

Weekendul asta am fost de un zen exemplar si m-am bucurat sincer de timpul petrecut impreuna cu Olivia. Nu e o coincidenta faptul ca sunt in „vacanta”si ca n-am mai trecut pe la birou de 7 zile.

Azi a fost ultima zi de concediu, dar maine e ultima zi la actualul job. Poimaine incep o noua pagina din „cartea de munca”. Marea mea dorinta, corelata cu aceasta schimbare, e sa ma simt ca astazi, zen, indiferent ca e weekend, luni, miercuri sau vineri.

Azi, o luna mai tarziu
Da, se poate sa fii zen la munca și sa vii vesel si relaxat acasa. E o stare de normalitate. Stressul nu e ceva firesc, asa cum inclinam deseori sa credem; din contra, e ceva distructiv de care trebuie sa ne ferim oricum putem. Se poate si altfel, confirm!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s