Despre cărți frumoase, sensul vieții și fulgi de zăpadă

Nu știu cum se face, dar în ultima vreme am dat numai peste cărți care m-au atins cumva și care m-au făcut să mă gândesc la mesajul lor chiar și la mult timp după ce le-am citit ultima pagina. Ori am avut noroc de recomandări bune, ori sunt din cale afară de sensibilă de ceva timp încoace 🙂

Cele mai recente două astfel de cărți sunt atât de diferite, încât probabil puțini cititori le-ar alătura, uite  însă că eu am găsit în ele un răspuns comun la aceeași întrebare enigmatică: 

Care este sensul vieții?

Întrebarea nu e exprimată in vreo manieră dezolantă, ci e pur si simplu orientată spre căutarea acelei mentalități sau a acelui mod de a trăi viața care oferă împlinire omului și îl face să se simtă viu, util, fericit.

Cred că de fapt mulți din noi ne întrebăm asta. Ok, nu în gura mare, nu ca topic de discuție la cafeaua de dimineață sau la ieșirea între prieteni, ci atunci când rămânem singuri cu gândurile noastre și ne analizăm viața. Eu recunosc că mă întreb, de multe ori, din ce în ce mai des. Și nu pentru că n-aș ști ce să mai fac cu viața mea, ci pentru că aș vrea să fac atât de multe încât nu stiu care e alegea corectă, din această perspectivă a sensului vieții.

Dar pe de altă parte, si asta am concluzionat citind cele 2 cărți, sensul ăsta al vieții e puțin supraevaluat. De multe ori în viață ne așteptăm sau ne dorim să vedem un sens suprem, final, spre care să ne îndreptăm. Sau căutăm un sens absolut, care să ne răspundă multelor întrebări existențiale pe care le tot avem.

Poate că totuși sensul nu e doar un obiectiv îndepărtat. Sensul se înfiripă dintr-o mulțime de momente, fiecare dinte ele cu sensul ei punctual. Alergând după un sens suprem, alergăm poate după o himeră. Sensul stă în alegerile pe care le facem în fiecare clipă. În liberul arbitru și in modul cum aplicam această libertate în fiecare moment din viața noastră.

Dar să revenim la cărți.

Am terminat zilele trecute o carte pe care o aveam de mult pe listă – Omul în căutarea sensului vieții, de Victor Frankl. Am aflat de ea în timpul unei excursii la Praga când, vizitând lagărul de concentrare Terezin aflat în apropiere, ni s-a povestit despre acest medic psihiatru care a petrecut aproape 4 ani la Auschwitz, a supraviețuit, si a scris ulterior despre experiențele din lagăr. Cum vizita la Terezin a fost una extrem de emoționantă si de încărcată de sentimente contradictorii, mă așteptam și de la carte să aibă același impact.

N-a fost chiar așa. Cartea este paradoxal de optimistă. Victor Frankl reușește să descrie foarte detașat si impersonal modul în care monstruozitățile din lagăr si viața extremă de acolo și-au pus amprenta asupra oamenilor din interior. Cum i-a făcut să devină apatici. Cum au supraviețuit, cum și-au petrecut zilele și mai ales cum au făcut să găsească un sens în această suferință inimaginabilă.

Cartea e compusă din două părți: relatarea subiectivă a experiențelor din lagăr și analiza la rece a modului în care au fost percepute de psihicul uman, urmând apoi câteva tratate de psihologie, pe aceeași temă, prezentate la diverse conferințe . A doua parte e puțin mai de nișă, dar prima se citește foarte ușor și pe mine una m-a făcut sa îmi iau alături o foaie si un pix pentru a nota idei. Ceea ce e un lucru rar. Spicuiesc mai jos câteva fraze aleatoare din ceea ce am așternut eu pe hârtie:

Orice fiinta umana are in fiecare clipa libertatea sa se schimbe. De aceea putem sa-i prezicem viitorul doar in cadrul larg al unui studiu statistic care se refera la un anumit grup de oameni. In orice caz, personalitatea unui individ ramane in mod esential impredictibila. Baza pentru realizarea unor preziceri este reprezentata de conditiile biologice, psihologice sau sociologice. Totusi, una dintre principalele caracteristici ale existentei umane este capacitatea omului de a se ridica deasupra acestor conditii, de a creste dincolo de ele. 

Omul este capabil sa schimbe in mai bine lumea, daca acest lucru este posibil, si totodata este capabil sa se schimbe si pe sine insusi in mai bine, daca este nevoie.

Ceea ce conteaza cu adevarat este nu ceea ce asteptam noi de la viata, ci mai degraba ceea ce viata asteapta de la noi.

Trebuia sa incetam sa ne mai intrebam care e sensul vietii si, in schimb, sa ne gandim ca noi insine eram intrebati asta de catre viata, zi de zi. Raspunsul nostru trebuia sa constea nu in palavrageala si meditatie, ci in actiune.

Un om care devine constient de responsabilitatea pe care o are fata de o alta fiinta umana sau fata de o treaba neterminata nu va fi niciodata in stare sa-si iroseasca viata.

Nietzsche: Cel ce are un de ce pentru care sa traiasca poate sa suporte aproape orice.

Omului i se poate lua totul, mai putin un lucru: ultima dintre libertatile umane, respectiv aceea de a-si alege propria atitudine intr-un anumit set de imprejurari date, de a-si alege propriul mod de a fi.

Orice om decide ce urmeaza sa devina, sufleteste si spiritual.

Cei care stiu cat de stransa e legatura dintre starea sufleteasca – adica curajul, speranta sau lipsa acestora – si imunitatea organismului, vor intelege de ce o pierdere brusca a sperantei si a curajului pot fi fatale.

Dupa cum se simte si din citatele de mai sus, secretul sensului despre care vorbește Frankl nu e, de fapt, niciun secret. E un lucru pe cât de simplu, pe atât de complicat. Fiecare din noi avem puterea și libertatea de a alege cum vrem să ne trăim viața. Din postura de victime, sau din postura de luptători?

Cea de-a doua carte pe care am menționat-o și de care spuneam că e complet diferită de prima este Book of Fate, de Parinoush Saniee. Motivul pentru care le-am alăturat inițial e perspectiva despre sensul vieții pe care mi se pare că o au în comun, dar acum îmi dau seama că le mai leagă ceva: ambele cărți prezintă viața în niște situații extreme si pe care mulți le-ar cataloga drept disperate. Și vorbesc despre speranță.

Dacă Victor Frankl își expune teoriile direct, acompaniindu-le cu relatări ale unor situații reale, Parinoush Saniee își strecoară discret printre rânduri concepția asupra sensului vietii, lăsând cititorul să tragă propriile concluzii.

Book of Fate, tradusă la noi ca „Cel ce mă așteaptă” (n-am idee de ce, sincer titlul românesc mi se pare complet neinspirat) spune povestea unei femei din lumea musulmană care, deși e forțată să se supună tradițiilor abuzive și discriminatorii ale familiei și societății în care trăiește, luptă cu înverșunare pentru a fi un alt fel de femeie și pentru a găsi un sens în suferințele ei.

Cartea vorbește despre iubire, nedreptate, ambiție și determinare, despre putere si sacrificiu, despre familie si maternitate. Despre lucrurile care dau sens vieții,  despre cum poate fi găsit acest sens chiar și în cele mai grele situații, dar si despre cât de ușor poate fi pierdut.

Cartea e tristă în multe locuri, din varii motive. Dar mie finalul, deși ar putea fi privit de alții doar ca o situație fără mare însemnătate, mi s-a părut copleșitor.

Impresia profundă cu care am rămas în urma acestei lecturi se îndreaptă spre mamele pe care societatea și percepția generala uită sa le mai privească ca fiind și femei. Mame care își fac din copiii lor un sens absolut al vieții, si despre golul imens care rămâne atunci când copiii cresc, uită cât datorează părinților, iar dincolo de ei nimic nu se mai leagă. Mi s-a părut ca e atâta tristețe în nedreptatea copiilor față de mama ce sacrifică totul pentru ei, încât nu pot decât să cred că sacrificiul suprem nu e o strategie prea bună de parenting. Trebuie să existe un sens în viața de părinte și în afară de copii.

Dar despre asta – cu alta ocazie, într-o altă zi în care degetele nu mă trădează si accepta să scrie ce am pe suflet 🙂

Rândurile de mai sus erau începute de multe zile, dar mi-am amintit de ele astăzi văzând un filmulet – TED, desigur – cu o altă persoană genial de senină, care își povestește degajat si cu steluțe în ochi filozofia de viață.

În fața unor astfel de oameni nu poți decât să te înclini si sa îți amintești cât de neînsemnate sunt problemele tale.

Omul ăsta mi-a adus aminte că mai e puțin și apar primii fulgi de zăpadă. La pachet cu bulgări, patine, frig, nămeți pufoși, copaci încărcați de cristale de gheață, peisaje de poveste. Iar noi ne pierdem timpul cu griji și nemulțumiri de tot soiul, concentrandu-ne pe urâțenia lucrurilor, în loc să vibram de bucurie in fata frumuseții din jurul nostru.

Gata, îl las pe Dl. Miller să continue discursul despre fulgi și viață, căci o face mult mai bine:

http://go.ted.com/bUcH

Nu-i așa că răspunsul la întrebarea cu sensul pare mai ușor acum?

5 gânduri despre “Despre cărți frumoase, sensul vieții și fulgi de zăpadă

  1. Eu chiar as vrea sa stiu parerea ta despre sacrificiul mamei pentru copil si despre atitudinea ulterioara a copilului. Eu sunt tentata, in gand sau in public (depinde de public!), sa ma declar impotriva acestei abordari, imi insir argumente in minte de ce nu e buna incercand sa ma asigur ca nu as calca stramb daca s-ar pune problema, ba chiar cam invinovatesc usor mamele care procedeaza asa (deh, e la indemana sa ii judeci pe altii, din pacate). Imi dau seama, totusi, ca devin categorica si nici macar nu vorbesc in cunostinta de cauza. Asa ca mi-ai ridicat mingea la fileu: tu, mama in toata puterea cuvantului si persoana rationala, din aceeasi generatie cu mine, ce gandesti pe tema asta?

    Apreciază

    • Pe scurt, deși habar n-am ce gândești tu, as risca sa spun ca probabil suntem cam pe aceeași lungime de undă. Dar asta este unul din subiectele despre care îmi doresc atât de mult sa scriu ceva, am vreo 3 ciorne începute, si tot nu mă mobilizez. Sau mi-e teamă de public, vorba ta. Așa că cel mai sigur îți zic la un suc 🙂
      Dar – îți las tema de casă: http://www.prietenamea.me/iti-cauti-o-jumatate-sau-esti-intreg/ – eu am citit asta cândva mai demult si a avut un efect de „ahaaa…” Se poate extrapola si in ceea ce privește relația mama-copil. Îți răspunde la întrebare?

      Apreciază

  2. Mersi, Mada.
    Mi-e greu sa formulez un raspuns dupa ce am citit articolul (de fapt, nici nu l-am putut citi in-one-go, e mult prea rascolitor). Mi se pare exemplul perfect pentru cat de perfida poate fi viata: citit fara sa treci prin asa ceva, ti se pare un fel de… „filosofeala” la ceas de plictiseala, probleme ale celor care nu au ceva mai bun de facut; treci prin asta si ti se rupe inima retraind momentele alea.
    Cat despre intrebarea de mai sus, chiar astept cu interes articolul tau (poate te motivez, cu ocazia asta). E reconfortant pentru mine sa iti citesc posturile; imi plac gandurile / ideile / parerile frumos insiruite intr-o simplitate cuceritoare. Egoism, ce sa-i faci?…

    Apreciază

  3. […] „Impresia profundă cu care am rămas în urma acestei lecturi se îndreaptă spre mamele pe care societatea și percepția generala uită sa le mai privească ca fiind și femei. Mame care își fac din copiii lor un sens absolut al vieții. Si despre golul imens care rămâne atunci când copiii cresc, uită cât datorează părinților, iar dincolo de ei nimic nu se mai leagă. Mi s-a părut ca e atâta tristețe în nedreptatea copiilor față de mama ce sacrifică totul pentru ei, încât nu pot decât să cred că sacrificiul suprem nu e o strategie prea bună de parenting. Trebuie să existe un sens în viața de părinte și în afară de copii.” (articolul original ) […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s