Cât încă mai e timp

Aviz altor cititori în afară de propria persoană, rândurile următoare se anunță a fi doar o înșiruire de gânduri răzlețe. Și nu tocmai vesele.

M-am trezit de dimineață, m-am uitat la telefon să vad cât e ceasul si mi-au atras atenția notificările de Facebook care mă anunțau ca una dintre profesoarele mele din liceu nu mai este printre noi.

Așa am ajuns să aflăm astfel de lucruri, de pe Facebook.

Dincolo de tristețea veștii în sine, am realizat brusc cât de mult stres aduce în viata noastră toată tehnologia asta care ne înconjoară și viteza cu care face circulația să circule. Cumva, nu e normal si nu e sănătos ca în prima oră a dimineții, în loc să îmi fac plinul de energie pozitivă, să citesc cine a mai murit, ce cutremur a mai fost peste noapte, ce mailuri am mai primit, etc. Problema e la mine, desigur. Stiu ca sună egoist.

Dar înapoi la vestea proastă, mi-a părut rău. Nu m-a surprins când am citit, știam de mai mult timp că doamna profesoară se luptă cu o boală grea. Când am aflat, mi-am propus sa o vizitez imediat ce ajung în Galați. Să fi fost în jur de Paște? Cert e că nu mi-am făcut timp, m-am convins singură că ar fi ciudat, deși știam pe undeva ca s-ar fi bucurat. Am ratat momentul. Și azi îmi pare al naibii de rău. Mai  mult decât de un deznodământ pe care oricum nu-l putem schimba, imi pare rău de un gest mic, ratat, pe care îl puteam oferi, cât încă mai era timp.

Cu regretul acesta în prim plan, gândurile mi s-au îndreptat spre alt moment recent în care am aflat o veste proastă despre o altă profesoară deosebită. Un moment în care mi-am spus ca o sa dau un telefon, o să fac o vizită, o să îmi arăt intr-un fel recunoștința față de aceasta persoană atât de caldă care a crezut în mine si care m-a ajutat necondiționat. Desigur, alte lucruri au apărut în calea hotărârii mele, lucruri pe care le-am catalogat drept prioritare, si am uitat.

Azi am făcut rost de numărul ei de telefon. Mâine o sa o sun si o sa stabilesc o vizită. Nu ca aș schimba ceva prin prezența mea, dar poate ofer măcar un zâmbet și tot e mai bine decât nimic. De asta și scriu, ca un fel de promisiune, pentru a mă asigura că maine nu mă voi ascunde, din nou, în spatele timidității. 

Așa e firea omului, să se concentreze pe ceva ce-i pare maxim de important acum, amânând pe altă și altă zi întâlnirea cu persoane dragi. Dar ce frumos ar fi să putem schimba bătând din palme lista de priorități și să ne bucurăm mai mult de cei din jurul nostru!

Cât încă mai e timp.

***

Nous avons le temps pour tout.
Pour dormir, pour courir de droite à gauche,
pour regretter nos erreurs et pour en faire d’autres,
pour juger les autres et pour nous pardonner à nous-mêmes,
nous avons le temps pour lire et pour écrire,
pour corriger ce que nous avons écrit, pour regretter ce que nous avons écrit,
nous avons le temps pour faire des projets et pour ne pas les respecter,
nous avons le temps pour nous faire des illusions et pour fouiller leurs cendres plus tard.
Nous avons le temps pour des ambitions et pour des maladies,
pour rendre coupable le destin et les détails,
nous avons le temps pour regarder les nuages, la publicité ou un accident quelconque,
nous avons le temps pour chasser nos questions, pour ajourner nos réponses,
nous avons le temps pour broyer un rêve et pour le recréer,
nous avons le temps pour nous faire des amis, pour les perdre,
nous avons le temps pour recevoir des leçons et pour les oublier après,
nous avons le temps pour recevoir des cadeaux et pour ne pas les comprendre.
Nous avons le temps pour tout.
Mais il n’y a pas de temps pour un peu de tendresse.
Juste quand nous voulons faire cela – nous mourons.

(Octavian Paler)