Mergeam grăbită spre repetiția de balet a copiilor de la SOS, gândindu-ma la adevăratul motiv pentru care ne strângeam azi acolo: ziua de 5 decembrie, ziua internațională a voluntarului. Stiam ca repetitia pentru serbarea de balet a celor mici era doar un pretext care să ne aducă împreună, pe voluntari mai noi sau mai vechi, cu scopul de a ne cunoaște și de a vorbi puțin despre de ce facem asta și despre cum ni se pare.
Mi-era teamă de întrebarea asta – „de ce?”. Mă grabeam prin semi-întuneric, intrebandu-ma ce o să zic dacă organizarea e de așa natură încât o să fiu scoasă în față, ca la lecție, si întrebată „de ce?”
Pai, din atât de multe motive, dar parcă nici unul nu ar fi atât de impersonal cât să-l spun în gura mare:
– pentru că am fost în vară la un lagăr de concentrare, am citit si niste cărți pe tema asta, si-am rămas cu un sentiment puternic, ciudat si greu de exprimat în cuvinte cum că oamenii au făcut atât de mult rău altor oameni, de-a lungul istoriei, încât ar fi nevoie de un număr infinit de fapte bune pentru a înclina balanța. Și ca fapta mea bună ar putea conta în aceasta ecuație.
– pentru că, de când am devenit mamă, sunt mai sensibilă atunci când vine vorba de copii, iar clipul făcut de SOS Satele Copiilor în care o fetiță abandonată se ghemuiește în brațele unui urs de plus și îi spune mamă mi-a rămas întipărit undeva pe retină, pot să îl revăd cu lux de amănunte dacă închid ochii
– pentru că am simțit mereu ca as vrea sa ofer si timp, nu numai bani, atunci când vreau să ajut pe cineva
– pentru că simt ca petrecem prea mult timp gândindu-ne la noi înșine și la problemele noastre imaginate și prea puțin timp gândindu-ne la cei ale căror probleme sunt cât se poate de concrete
Niște motive atât de pompoase pentru un lucru atat de mic pe care îl fac, o oră pe săptămână: teme la matematica, alături de copii care urăsc materia asta. Am zis ca o sa fie simplu, dar de fapt e greu.
Însă n-am reușit să aleg niciunul din aceste motive, asa ca am ajuns emoționată la ușa sălii de repetiții. Spre marea mea ușurare, nu era nimic organizat pentru a tine discursuri, nu era vreo scena sau vreun microfon, ci doar o oră de balet obișnuită. Era acolo, in schimb, un exemplu în carne și oase al faptului că de fapt nu contează absolut deloc „de ce-ul?” cu care mi-am bătut atât de mult capul.
Exemplul în carne și oase, profesoara de balet, a cărei fata brăzdată de vreme trăda ca a ieșit de ceva timp la pensie, făcea spagatul în fața mea, râdea cu gura până la urechi, așeza copiii în linie dreaptă, plină de autoritate, si ii ghida la repetarea coregrafiei pregătite de ea, în care copiii urmau sa performeze tot în costumele făcute de ea.
Într-o pauza doamna profesoara a venit lângă noi si ne-a spus câteva cuvinte despre dumneaei. Am aflat că preda de 19 ani, voluntar, lecții de dans copiilor. Nu doar aici, dar și la un spital, si intr-un sat. Ca le face costume. Ca ea cumpără materiale. Ca e mandra de cum unii dintre copii, care de-abia mergeau acum 8 ani, din cauza sechelelor din copilărie, acum dansează pe o scenă.
„Mă rog la Dumnezeu să-mi dea sănătate atât cât să pot fi in continuare folositoare. Nu mai mult.”
Asa și-a încheiat povestea și a plecat zâmbind să continue repetiția.
Oameni ca doamna profesoara sunt rari. Mă bucur că am intalnit-o, și mă bucur si mai mult ca am intalnit-o azi.
Cadoul lui Moș Nicolae pentru mine.
În Căsuța Oliviei 