Grădiniță privată sau de stat?

„Mami, să știi că eu eram ascultătoare și la grădinița cealaltă. Dar nu îmi plăcea. Că era mai urâtă. Asta nouă e perfectă. Vreau să merg la ea toată viața!”

(Olivia, în a doua lună de grădiniță nouă)

Ce grădiniță alegem? Privată sau de stat?

A fost întrebarea care ne-a măcinat foarte mult timp anul trecut, când ne pregăteam să o înscriem pe O la grădiniță. Înclinam spre o grădiniță de stat aflată oarecum in apropiere. Dar internetul era plin de articole catastrofice despre abuzurile care se fac la grădinițele de stat, despre violențe, pedepse, și alte forme de distrugere a stării emoționale și așa fragile a unui copil de 3 ani.

În plus, grădinița de stat pe care o ochisem și de care auzisem de bine (de la necunoscuți, ce-i drept) de afla in incinta SOS-Satele Copiilor și, cel puțin în teorie, primea și copii fără părinți, aflați în grija fundației.

Am avut prejudecăți, am luat daunele psihice descrise pe internet de bune, și am zis pas. Am văzut câteva grădinițe private și ne-am hotărât la una care părea ok. Am pus toate întrebările la care ne gândiserăm că ar fi importante: despre meniu, despre personal, despre TV, despre camere de supraveghere, despre activități. Credeam că am ales bine.

Prima zi la grădinița privată a fost incertă. Am dus copilul entuziasmat, l-am luat obosit dincolo de orice limite. Fuseseră in locul de joacă indoor, anexat grădiniței, și săriseră in trambulină și prin alte acareturi o mare parte a timpului. Am zis…Ok, cam mult pentru ea, dar fie, poate e o metoda de a prezenta grădinița ca fiind un loc atractiv.

Doar că a doua zi O. n-a mai vrut la grădiniță. Ne așteptam la asta, știam că o perioadă de adăpare e inevitabilă și că o să fie greu. 

Dar a fost groaznic de greu. Plângea dimineața, plângea seara, se trezea noaptea în somn strigând că nu vrea la grădiniță. A început să facă pipi pe ea ziua sau sa ceara la baie foarte foarte des.

Pe camerele de supraveghere, nu vedeam nimic ce ar fi putut-o traumatiza. Dar n-am trecut mult până să ne dăm seama că nu prea vedeam …nimic. Pentru că nu era nimic de văzut. Activitățile grădiniței se împărțeau intre a sta la măsuța și a face diverse planșe (pe care de fapt le cam făcea educatoarea) și a merge la locul de joacă, pentru distracție și oboseală cât cuprinde.

Fiind o grupa mixta, cu copii de 2-6 ani, am văzut și ce impact are asta. Nouă ni s-a părut o idee bună inițial, în teorie: cei mici prind mai repede de la cei mari, cei mari devin mai toleranți cu cei mici, win-win ce sa mai! Doar ca, dincolo de teorie, practica arata cu totul altfel. Cei de 2 ani plângeau. Educatoarea stătea și toată ziua cu ei în brațe, probabil dorind să demonstreze, pe cameră, că ea a făcut tot ce-am putut pentru a inveseli copilul. Timp in care ceilalți, neplangaciosii, stăteau cuminți și triști la măsuța lor, uitându-se la educatoarele care îi țineau pe ceilalți mici in brațe. Și simțind, probabil, ceva similar invidiei.

Într-o zi am văzut pe cameră un copil mai mare cu o tabletă, înconjurat de pitici mici, cu ochii lipiți de ecran. Câteva ore mai târziu eram in biroul directoarei, explicandu-i că nu ne-a trecut prin cap să întrebăm dacă se stă pe tabletă la grădiniță. Credeam că nici nu se pune problema de așa ceva. „Da, nu suntem de acord nici noi, dar copilul era de la after school, părinții îl trimit cu tableta că altfel nu vrea sa vină, dar o sa incercam pe viitor să nu….” Bla bla, gen părinții plătesc, părinții dictează, fiecare copil cu tabieturile lui, vedem noi ce facem sa împăcăm pe toată lumea.

„Noroc” că O. s-a îmbolnăvit des, iar după aproape 3 luni de calvar cu acomodarea la grădiniță a făcut o otită ceva mai gravă care a ținut-o acasă mai mult timp. 

Tot răul spre bine, căci așa am decis să încheiem contractul cu grădinița privată. Aveam multe sentimente contradictorii la vremea aceea, nu știam dacă e e în totalitate vina grădiniței sau dacă O refuză să se integreze, dacă în altă parte va fi altfel, dacă nu cumva nu îi fac mai rău schimbandu-i mediul cu care aproape se obișnuise, și așa mai departe. Dar mi-era clar că atmosfera de acolo nu era ceea ce-mi doream pentru ea.

Așa că am hotărât să sun la grădinița de stat pe care o aveam în cap de la început, deși era deja mijlocul semestrului și nu aveam mari speranțe că se mai poate înscrie vreun copil. Am fost șocată sa văd că, fara nicio intervenție sau pila sau șpagă mi s-a zis că mai au locuri la una din grupe și că putem aduce actele pentru înscriere. Ne-am dus să vedem grădinița: mare, luminoasă, veselă, cu curte imensă și loc de joacă afară. Doamnele educatoare croite după alt tipar fata de experiența de la grădinița privată: mai directe, mai tranșante, mai robuste, mai in vârstă puțin. A durat ceva toată tevatura cu procesul de înscriere, pentru că se apropia Crăciunul, dar după o vacanță așteptată și după încă o săptămână de vacanță oferită de gerul din București, am pășit în formulă completă in noua grădiniță, de la 16 ianuarie.

Am vrut să aștept mai mult până să îmi fac o părere completă și să scriu articolul. Dar pur și simplu simt că e bine. Ceea ce n-am simțit nicio clipă la grădinița cealaltă. O e alt copil fata de experienta anterioară. Din prima zi a venit acasă povestind despre cât de frumos e la grădinița asta. Zilele au trecut și ea continua sa ne zică despre fetițele cu care s-a jucat, despre prietenele ei, despre ornamentele de pe tavan, despre cum mai țipă doamna la copiii care mazgalesc, despre băieții care sunt mai obraznici. Dar îi place. Dimineața era ca pe jar sa mergem mai repede la grădiniță. Acum a răcit puțin, stă acasă câteva zile, și zice din proprie inițiativă că îi e dor de grădiniță.

Pe scurt, e bine. E atât de bine, că ne-a depășit așteptările. Îmi pare sincer rău că am ales greșit la început. Nu zic că toate grădinițele private sunt proaste (sunt convinsă că nu) – zic doar că acum constat că nici toate grădinițele de stat nu sunt de speriat. 

Și mai cred că disciplina ii atrage pe copii. Chiar daca nouă, ca părinți, ne lasă impresia că e „ca la armată”, celor mici le place să facă toți la fel, să fie tratati la fel și să li se stabilească limite și reguli. Cu blândețe, desigur.

Avantajele pe care le-am găsit noi la grădinița de stat:

– Spații mai mari

– Copii mai mulți -> mai multe șanse de a-si găsi parteneri de joacă pe aceeași lungime de undă

– Jucarii mai multe și mai diverse

– Activități mai variate

– Educatoare mai experimentate și care reușesc mai bine să se impună

– Ședințe colective cu părinții, nu small-talk cu fiecare în parte

– Triere mai riguroasă a copiilor bolnavi ( aici n-am dovezi, e doar un feeling bazat pe motivația educatoarelor de a primi sau nu copii bolnavi și pe implicațiile financiare)

Dezavantajele pe care le-am sesizat noi la privat:

– Copii mai puțini, preponderent băieței, deci mai puține șanse de a-si face prietene pentru o fetiță

– Opționalele costă mai mult ca la stat

– Serbarile tradiționale sunt transformate în „petreceri” la care participarea e condiționată de o sumă (mi s-a părut extrem de greșit să aud că serbarea de Crăciun e pe bani)

– Chiar dacă cel mic e bolnav și stă acasă, taxa lunară se plătește, doar contravaloarea meselor se decontează (excepție cazurile în care scrie altceva în contract)

– Înclinația de a avea atitudini diferite cu copiii, în funcție de ce cere părintele fiecăruia și lipsa unei viziuni sau a unor principii generale

Trebuie să menționez că această grădiniță privată pe care n-am ales-o deloc bine era una normală, urmărind programa clasică avizată de minister. Nu era Montessori, Waldorf, sau mai știu eu ce. Despre aceste alternative am o altă părere, tind sa cred că sunt foarte bune, dar din păcate foarte costisitoare, chiar inaccesibile unora. 

Până la proba contrarie, grădinița noastră de stat e perfectă. Sper că Olivia să rămână aici nu toată viața cum își dorește ea, ci doar până începe școala 🙂