A tree grows in Brooklyn, de Betty Smith, este o carte frumoasă și delicată, care ar trebui citită de orice mamă de fată. Mie, recunosc cinstit, mi-a atins o coardă tare sensibilă și m-a făcut să o îndrăgesc mult de tot.
Dacă m-ar întreba cineva care e subiectul romanului, mi-ar fi greu să pun punctul pe „i”. Nu e o carte despre terorism, despre război, despre iubire, despre sărăcie. Nu are un scenariu în crescendo sau vreun punct culminant. E pur și simplu o poveste despre viață, așa cum e ea. Sinceră, uneori banală, uneori crudă, rareori generoasă. Simplă și credibilă.
Ziceam că romanul n-are o temă principală, și totuși subiectul central, din punctul meu de vedere, e relația mamă-fiică dintre Katie și Francie și evoluția acesteia pe parcursul anilor de adolescenta ai tinerei fete.
Katie e o mama tânără ce se dedică familiei odată cu apariția copiilor. Ea luptă ca o leoaică pentru a le asigura celor mici o educație mai bună decât cea pe de care a avut ea parte. Soțul ei, deși talentat, șarmant și iubit de copii, nu e suficient de matur pentru a susține o familie. Spirit de artist neîmplinit în carieră, deprimat de viața de familist în care se simte prins ca într-o închisoare, el cedează alcoolului și se zbate între viciu și responsabilități.
În acest cadru imperfect, amplificat de o sărăcie lucie, cu zile in care nu au altceva de mâncare în afara unor felii de pâine, Francie crește de-a lungul paginilor, se maturizează si își croieste drum în viață.
„There is here, what is not in the old country. In spite of hard unfamiliar things, there is here – hope. In the old country, a man can be no more than his father, providing he works hard. If his father was a carpenter, he may be a carpenter. He may not be a teacher or a priest. He may rise – but only to his father’s state. In the old country, a man is given to the past. Here he belongs to the future. In this land, he may be what he will, if he has good heart and the way of working honestly at the right things.”
Prima slujbă, prima dragoste, prima dezamăgire. Toate sunt povestite firesc, fără efuziuni sentimentale, lăsând cititorul să tragă concluzii.
După cum am aflat din postfață, romanul e unul aproape autobiografic, pentru că Betty Smith a așternut pe hârtie multe realități ale propriei copilării. Micuța Francie e doar reîncarnarea literară a autoarei 🙂
Prinul aspect care m-a impresionat la Francie a fost ambiția ei. Ea își propune, de mică, să citească toate cărțile din biblioteca din cartier, în ordine alfabetică. Câte o carte pe zi, duminica chiar câte două. Și se tine de plan, iar ambiția asta e cea care o ridică la alt nivel de educație față de cel al familiei în care a crescut.
Alt lucru care m-a impresionat profund a fost relația dintre Katie și Francie. O relație imperfectă, mai degrabă rece, cu rare momente de afecțiune. Atât mama cât și fiica au propria viziune asupra relației dintre ele, fiecare suferă în felul ei, dar fiecare știe că nu se poate altfel și ajunge să accepte situația
Și a mai fost ceva demn de menționat în cartea asta: revelația femeii fără școală ce trăiește în sărăcie, Katie, că singura posibilitate ca cei doi copii ai ei sa aibă parte de o viața mai bună e prin educație. Aș scrie de sute de ori asta, mai ales în contextul politic pe care îl traversăm in ultima perioadă.
„Mother, I am young. Mother, I am just eighteen. I am strong. I will work hard, Mother. But I do not want this child to grow up just to work hard. What must I do, Mother, what must I do to make a different world for her? Where do I start?”
„The secret lies in the reading and the writing. You are able to read. Every day you must read one page from some good books to your child. Every day this must be until the child learns to read. Then she must read every day, I know this is the secret.”
Mama lui Katie nu știa să scrie sau sa citească. Katie știe să citească, dar cam atât. Francie e prima din familie care ajunge la facultate, prin propriile puteri. Pentru bunica ei, acesta este un miracol al vieții. Poate părea o bucurie exagerată, dar nu este. Gândind situația la rece, progresul intelectual al generațiilor e într-adevăr un miracol.
În loc de încheiere, declar răspicat că mi-a fost tare dragă Francie. La fel de dragă pe cât mi-a fost și Liesel, din Hoțul de cărți, mai ales că cele două eroine au în comun nu numai vârsta și sărăcia, dar și dragostea, foamea de cărți.
A tree grows in Brooklyn nu se tipărește în România, desi văd pe Okazii că a existat la un momentdat o traducere. Eu am luat-o de pe Bookdepository, dar se găsește și pe Amazon, în engleză. Mi se pare o idee bună de cadou pentru o mamă de fată, iubitoare de cărți. Cu siguranță o va face să-și regândească atitudinea și să acorde mai multă atenție relației pe care urmează să o dezvolte cu cea mică.
„I know there is no Santa Claus”.
„Yet you must teach the child that these things are so”
„Why? When I, myself, do not believe?”
„Because”, explained Mary simply, „the child must have a valuable thing called imagination. The child must have a secret world in which live things that never were. It is necessary that she believe. She must start out by believing in things not of this world. Then when the world becomes too ugly for living in, the child can reach back and live in her imagination. ”
„The child will grow up and find out things for herself. She will know that I lied. She will be disapointed.”
„That is what is called learning the truth. It is a good thing to learn the truth one’s self. To first believe with all your heart, and then not to believe, is good too. It fattens emotions and makes them to stretch. When as a woman life and people disapoint her, she will have had practice in disapointment and it will not come so hard. In teaching your child, do not forget that suffering is good too. It makes a person rich in character.”
Lecturi inspirate!
Rating GoodReads: 4,24
(Sursa foto banner: pixabay.com)
În Căsuța Oliviei 
Lasă un răspuns