2017#9 – La rasarit de Eden – John Steinbeck

Scriu această carte pentru băieții mei. Le voi istorisi una dintre cele mai mărețe povești, poate cea mai mare dintre toate – o poveste despre bine și rău, despre putere și nevolnicie, despre iubire și ură, despre frumusețe și hidoșenie…. este singura carte pe care am scris-o vreodată.”

(John Steinbeck)

Obișnuiesc să îndoi  paginile cărților in dreptul unor paragrafe care îmi plac sau care mă pun pe gânduri. Știu ca nu e prea sănătos pentru carte, am încercat o dată să folosesc post-it-uri colorate, dar au atras-o pe Olivia care le-a scos pe toate și le-a confiscat, așa că am rămas la metoda consacrată.

La răsărit de Eden e, poate, „cartea cu cele mai multe pagini îndoite” de anul acesta. Cred că e cel mai bun mod în care pot descrie cât de mult mi-a plăcut.

Am mai zis că Steinbeck e genial? Da, am mai zis, după ce am citit micuța Perlă. Prin comparație, La Răsărit de Eden e un maraton pentru cititor, o capodoperă de aproape 800 de pagini, care urmărește traseul a două familii pe parcursul a două generații. In acești ani se întâmplă multe: iubiri, crime, nașteri, trădări, minciuni, războaie. Povestea nu e neapărat despre actorii care joacă rolul principal, ci despre fiecare om în parte, despre binele și raul care sălășluiesc în noi și despre cea mai mare și periculoasă putere a omului: puterea de a alege.

Este adevărat că doi oameni pot ridica o piatră mai mare decât un singur om. Un colectiv poate construi automobile mai repede și mai bine decât un singur om. … Când hrana, îmbrăcămintea noastră și  locuințele se vor naște în angrenajul producției în masă, metodele standard vor trebui să pătrundă și în gândirea noastră, și să elimine orice altă gândire.

Specia noastră este singura specie creatoare și are un singur instrument creator: creierul și gândirea individuală a omului. Nimic nu a fost creat vreodată de doi oameni. Nu există colaborări bune, fie ele în muzică, în artă, în poezie, în matematică sau filozofie. Odată minunea creației împlinită, colectivul poate să-i dea viață și s-o lărgească, dar acesta nu inventează niciodată nimic. Cel mai prețios lucru este mintea singură a unui om.

Iată ce cred eu: că mintea liberă, exploratoare a individului este lucrul cel mai de preț pe lume. Și de aceea voi lupta: pentru libertatea minții de a lua calea pe care și-o alege ea… Și trebuie să mai lupt împotriva oricărei idei, religii sau guvernări care limitează sau distruge individul. Dacă aureola poate fi ucisă, suntem pierduți.

Nu obișnuiesc să scriu despre acțiunea sau personajele unei cărți care mi-a plăcut, pentru că nu vreau sa fac rezumate ci sa imortalizez emoții. Dar vreau totuși să-mi amintesc de Samuel, Lee, Caleb, Lisa. Au fost mai multe personaje care mi-au atras atenția, dar acestea 4 mi s-au părut mie excepționale. Ceea ce le face remarcabile e ca niciunul ditren ele nu e un om perfect, ci fiecare are slăbiciunile lui.

Sunt puține cărțile care îndrăznesc să contureze personaje negative. Pentru că personajele negative cad foarte ușor pradă antipatiei cititorului. Să creionezi un personaj plin de defecte, să-l faci credibil, să reușești să ii explici răutatea, și să faci în așa fel incât să emoționeze – nu, nu cred e deloc o treabă ușoară. Steinbeck a reușit totuși asta, dovedind o înțelegere extrem de fină a firii  a umane și o foarte mare atenție la detalii. (Și ca sa fie clar pentru cei în temă, nu Cathy mi-a atras simpatia, ci Cal )

M-am intrebat de ce oare unii oameni sunt mai puțin afectați si mai putin zdrobiți de adevărurile vieții și mortiții decât alții. Lui Samuel, moartea Unei i-a despicat pamântul de sub picioare, i-a deschis porțile cetății lăsând să intre bătrânețea. Pe de altă parte Liza, care cu siguranță iși iubea familia tot atât de mult ca și soțul ei, nu a fost la fel de distrusă sau copleșită. Viața ei a continuat la fel ca inainte. Simțea durerea, dar îi supraviețuia.

Cred ca Liza accepta viața așa cum accepta Biblia, cu toate paradoxurile și contradicțiile ei. Nu-i plăcea moartea, dar știa că aceasta exista, iar cand venea nu o surprindea.

Samuel se gandea, se amuzasi filozofa cu privire la moarte, dar nu credea cu adevarat in ea. Moartea nu era un membru al universului sau. Cand a aparut moartea adevarata, a fost ca o ofensa, o negare a nemuririi pe care o simtea adanc, si aceasta singura fisura in zidul lui a facut sa se prabuseasca intregul edificiu.

Pentru Liza, era pur si simplu moartea – sfarsitul promis si asteptat. In durerea ei, a mai fost in stare sa puna o oala cu fasole la cuptor, sa coaca sase tarte si sa socoteasca exact cata mancare va fi necesara pentru a hrani oaspetii la inmormantare.

Poate ca este nevoie de aceste doua tipuri pentru a face o casnicie durabila, sudata prin forte variate ce se completeaza reciproc.

La Rasarit de Eden contine si o lectie foarte valoarasa de parenting. Povestile celor doua perechi de frati din roman sunt dovezi simple despre cum un singur cuvant, un gest sau o atitudine nepotrivita a parintelui pot marca destinul unui copil și-i pot influenta acestuia deciziile până la finalul vieții. Cateodata principiile parintilor nu se mapeaza cu temperamentul copiilor, si-atunci e trist. Dar cred ca e datoria celui mai varstnic sa stie cand sa renunte si sa se comporte cu cel mai tanar asa cum are el nevoie. Rivalitatea dintre frați, lupta celui mai puțin iubit pentru a câștiga dragostea părintelui, sentimentul de respingere – sunt subiecte reale si mereu actuale, ilustrate dureros de catre Steinbeck.

Cea mai teribila groaza pe care o poate simti un copil este sa nu fie iubit, si se teme ca de moarte sa nu fie izgonit. Cred ca fiecare om din lume a simtit mai mult sau mai putin ce inseamna sa fii izgonit. Iar o data cu izgonirea vine si furia, iar furia atrage dupa sine o fapta rea, razbunarea pentru izgonire, iar fapta rea aduce pacatul. Aceasta este istoria omenirii. Cred ca, daca s-ar exclude posibilitatea de a fi izgonit, omul n-ar mai fi ceea ce este. Poate ca ar exista mai putini nebuni. Sunt convins ca n-ar mai exista atatea inchisori. Aici este totul – inceputul, izvorul. Unui copil i se refuza dragostea dupa care tanjeste si atunci bate pisica si isi ascunde aceasta tainica vina; un altul fura, crezand ca banii il vor face sa fie iubit; iar un al treilea cucereste lumea. Asa e mereu: pacat, razbunare, apoi un pacat si mai mare. Omul este singurul animal care are sentimentul vinovatiei. Asadar, eu cred ca aceasta poveste veche si ingrozitoare este importanta, pentru ca este o harta a sufletului – acest suflet ascuns, izgonit si vinovat.

Inca ceva, nimic în cartea asta nu mi s-a părut previzibil. Nicio acțiune viitoare nu a fost anticipata, niciun eveniment nu s-a lasat ghicit in avans. Mi-ar fi plăcut desigur ca unele lucruri sa se întâmple altfel, mi-ar fi plăcut să nu-mi zic „nu e corect!” – dar poate atunci povestea n-ar mai fi avut credibilitate și n-ar mai fi părut atât de reală.

Ce mi se pare interesant e că, dacă ar fi sa numesc un capitol cheie din carte, acesta ar fi cel al discuției dintre Samuel, Adam și Lee despre numele pe care sa le dea copiilor. E multa profunzime in tot romanul – dar capitolul acesta, cel despre înțelesul pildei biblice cu Cain și Abel, mi se pare esenta cartii. Cred că Steinbeck și-a inventat povestea și a plăsmuit destinele personajelor special pentru a face loc acestui capitol.

-Va amintiti cand ne-ati citit cele saisprezece versete din capitolul patru al Genezei si am discutat despre ele?

-Da, intr-adevar. E mult de-atunci.

-Aproape zece ani, zise Lee. Povestea m-a impresionat adanc si am reluat-o, vorba cu vorba. Cu cat ma gandesc mai mult la povestea asta, cu atat mai profunda a devenit pentru mine. Apoi am comparat traducerile pe care le aveam si erau destul de asemanatoare. Un singur pasaj ma nelinisteste. Biblia regului Iacob suna astfel. Acolo unde Domnul il intreaba pe Cain de ce este suparat, Domnul spune: „Daca faci bine, vei fi bine primit, dar daca faci rau, pacatul pandeste la usa; dorinta lui se tine dupa tine, dar tu il vei stapani”. Acest „tu il vei stapani” m-a izbit, pentru ca era o promisiune facuta lui Cain ca va invinge pacatul.

Samuel dadu din cap.

-Si copiii lui nu l-au invins intru totul.

Lee sorbi din cafea.

-Apoi am luat un exemplar din Biblia Americana. Pasajul acesta era diferit. Se spunea: „Tu sa-l stapanesti.” E cu totul altceva. Nu e o promisiune, e un ordin. Si am inceput sa ma framant. Ma intrebam care fusese de fapt cuvantul originar, care putuse fi tradus atat de diferit.

-Lee, sa nu-mi spui ca ai studiat ebraica!

(…)

-Domnii mei cei batrani simteau si ei ca vorbele acelea sunt importante: „tu il vei stapani” si „tu sa-l stapanesti”. Si iata aurul extras din mineritul nostru: „tu POTI sa-l stapanesti”.

-E o poveste fantastica. Am incercat sa urmaresc si poate mi-a scapat ceva. De ce e atat de important cuvantul acela?

-Nu intelegeti? striga Lee. Traducerea populara americana le ordona oamenilor sa invinga pacatul si pacatul poate fi numit ignoranta. Traducerea din biblia regelui Iacob face o promisiune, lasand sa se inteleaga ca omul va ininge cu siguranta pacatul. Dar cuvantul ebraic, cuvantul „timsbel”, „ai ingaduinta”, iti da o posibilitate de alegere. Poate ca e cel mai important cuvant din lume. Asta inseamna ca drumul e deschis. Dreptul de a alege revine omului. (…) Asta il face pe om maret, ii da ceva asemanator zeilor, pentru ca in slabiciunea si murdaria lui, in uciderea fratelui lui, el are totusi posibilitatea alegerii. Isi poate alege drumul, poate lupta si castiga.

Mi-ar placea sa distrugem valul de superficialitate in care ne învăluim protector cu toții și să avem astfel de discuții și-n realitate. Nu doar să le citim în cărți. Oare chiar exista oameni care dezbat astfel de subiecte si in realitate? Poate e ușor să imaginezi conversații și să  le asterni într-un roman, dar mai au oamenii curajul de a exprima aceste ganduri și în realitate?

Mă gândeam citind cartea cat de mult ne răpesc azi filmele. Am văzut că există o ecranizare La Răsărit de Eden, dar nu sunt deloc curioasă să o văd. Sunt convinsă că nu s-ar putea ridica la înălțimea cărții. N-are cum. Sunt atatea gânduri, idei, detalii, nuanțe, ascunse printre rânduri, încât transpunerea lor integrală in imagini și vorbe e absolut imposibilă. Sa vezi filmul e ca și cum te-ai mulțumi cu un produs calitatea a doua. Am făcut greșeala să vad filmul Hotul de Cărți, după ce am citit cartea, și mi-a părut rau că am făcut-o. Cred ca unele cărți sunt pur si simplu prea grele pentru a fi ecranizate, punct.

In loc de concluzie, va invit doar sa puneti aceasta carte pe lista de lecturi. Mie mi-a plăcut „La răsărit de Eden” mai mult decât aș putea descrie in cuvinte.