O istorisire în care cineva e presat (la rece) dar în care toată lumea se simte bine

Încerc să scriu despre ziua de astăzi la cald, pentru a consemna cât mai exact toate emoțiile prin care am trecut în doar câteva ore. Teamă, adrenalină, bucurie, satisfacție. Nu credeam că-mi încap atâtea sentimente, simultan, în micuța mea inimă. Nu credeam că voi avea șansa să o cunosc personal, să schimb câteva cuvinte cu ea și cu atât mai puțin nu speram vreodată să guste din unul din preparatele mele.

Astăzi am avut șansa de a găti pentru nimeni alta decât Chimamanda Ngozi Adichie.

Cum, nu știi cine e? … Ei, nu contează….sunt obișnuită. Nu mulți sunt cei care îmi împărtășesc pasiunea pentru cărți. E suficient să-ți spun că e scriitoarea mea preferată și una dintre cele mai inteligente femei pe care am avut ocazia să le citesc. Și a fost aici, în fata mea, în restaurantul meu.

Am aflat vestea de cum am ajuns la muncă. Se vorbea în tot restaurantul depre faptul că diseară vine o scriitoare din America, foarte cunoscută în țara ei, și că a cerut explicit să fie o femeie cea care îi pregătește ceva. Ceva simplu, rapid, pentru că se întâlnea cu reprezentanții editurii care aveau să-i traducă ultima carte și n-avea mult timp de pierdut cu masa propriu-zisă. Chef-ul m-a luat evident în primire, eu fiind singura femeie-aproape-chef prezentă azi la datorie. Responsabilitatea stelei Michelin proaspat câștigate îi atârna greu pe umeri, iar vizita de astăzi nu trebuia să-i știrbească în niciun fel renumele. În schimb, responsabilitatea alegerii meniului mi-a lasat-o în totalitate mie.

Îmi tremurau picioarele, jur. Am facut un research rapid, să vad cam ce-i place doamnei și m-am bucurat să aflu că e pasionata de mâncărurile cu tentă asiatică, că e atrasă de condimentele și aromele lor. Dar asta îmi deschidea o paletă largă, prea largă, de posibilități. Mă plimbam prin bucătărie de colo colo, vorbind de una singura, hotărându-ma și razgandindu-ma, când la un moment dat mi-a atras atenția noua presă de ulei comandată de chef săptămâna trecută.

„Asta e!”, mi-am zis! Aveam să-i fac o salată simplă de somon cu roșii, condimentată cu ulei de susan și soia. Deși în aparență banală, această salată are o aromă cu totul aparte și ajunsese deja printre cele mai solicitate plate-uri din meniul pentru cină al restaurantului. Prima dată cand am gatit-o am folosit ulei cumpărat și mi s-a parut delicioasă. Dar săptămâna trecută, după ce chef ne-a ordonat să testăm noua achiziție, auzind că ar fi cea mai eficientă presă de ulei la rece, am aruncat în ea niște semințe de susan, am citit meticulos instrucțiunile și m-am pregatit să degust rezultatul. Miraculoasa mașinărie mi-a oferit în 3 minute un ulei presat la rece de calitatea a-ntâia extra-virgin, pe care l-am pus bineînțeles în salata mea celebră. Aroma ei a devenit brusc cu totul alta. Mai fină, mai aromată, mai autentică. Parcă acum o descopeream pentru prima dată. Unde mai pui că am scăpat și de toți aditivii și conservantii care vin de obicei la pachet cu uleiul din comerț.

De la idee la realizare, n-a mai fost decât un pas. Rețeta e super simplă: somon, salată, roșii cherry. Pe deasupra se toarnă o maioneză făcută în casă și un sos absolut divin din ulei de susan, sos de soia, lămâie, ghimbir și usturoi. O îmbinare de arome care îți aminteste atât de Asia, cat si de Marea Mediterană – perfectă pentru musafira mea specială.

Chimamanda a venit fix la ora stabilită. Era însoțită de reprezentanta editurii și de încă un băiat ce căra un teanc de contracte. Mi-am închipuit ca urmau sa definitiveze vreun acord de colaborare în seara aceea. Am urmărit cu sufletul la gură ce se petrece la masa lor, cum sunt servite, ce expresii se aștern pe fețele lor, încercând să le ghicesc gândurile. N-a fost nevoie să-mi fac scenarii: Chef m-a bătut pe umăr și mi-a spus ca Chimamanda și-ar dori să mă cunoască.

Îmi tremură degetele când scriu despre acest moment, atât de mare a fost bucuria simțită. Scriitoarea mea preferată m-a felicitat și m-a întrebat curioasa cum de am reușit sa fac din doar trei ingrediente de bază un așa deliciu pentru papilele ei gustative. Nu mă puteam gândi decât la faptul ca e pe cât de inteligență, pe atât de frumoasă. Nici nu știu dacă am reușit să îngaim ceva coerent sau daca i-am spus vreo prostie. Pur și simplu am simțit că mi se pune un val pe ochi și că nu-mi mai încap în piele de mândrie. Colegii mi-au zis ulterior că aș fi intrebat-o dacă și la ea acolo în America au oferte la prese de ulei YODA, dar ei sunt deseori puși pe glume.

Sper sa-i fi spus totuși ceva mai inteligent. Sper să-i fi spus măcar că poate să folosească presa cu orice tip de semințe, ba chiar cu nuci, pentru a obține un ulei sănătos și deosebit de gustos. Dar cine știe? Poate o să aflu ce i-am spus, sau ce am inspirat-o sa gătească, dintr-una din viitoarele sale cărți.

Îmi și imaginez cum ar suna ziua de astăzi, transpusă în titlu de roman: