Între mine și tine

Sorb din cafeaua făcută de tine și mă gândesc cu uimire cât de departe am fost dispusă să merg, de-a lungul anilor, căutând fericirea. Am traversat kilometri, am urcat munți, am avansat poziții. Credeam că la capătul fiecărui drum voi găsi o piesă de puzzle pe care s-o asamblez în marea imagine a unei vieți perfecte. Și totuși, oricât am mers, oricâte piese am adunat, ceva lipsea în continuare. Imaginea mult căutată, în loc să se contureze, avea tot mai multe goluri.

Zâmbetul tau abia schițat mă aduce înapoi în prezent. Îmi amintește cât era de simplu.

Fericirea e aici cu noi, la masa mică din bucătărie, între mine și tine, în ceașca de cafea, în râsetele fetiței noastre.

– Maaami, îți place?

Mă uit la ea, fetița veselă și bucălată, cu ochi neobosiți și energie cât pentru o mie. I-am dat mai devreme o ceșcuță plină cu cafea boabe, să încropească ceva din ele până terminam noi de făcut clătitele. Acum îmi arată mândră cum le-a așezat într-o formă de inimă imperfectă. Își pune mânuța ei mică în dreptul pieptului și declară dintr-o răsuflare:

– Am făcut o inimioală doal pentlu tine, că pe tine te iubesc cel mai tale!

În momente ca astea mă întreb: cum funcționa oare inima mea, atât de goală, înainte să o am pe ea?

Momentele vin și pleacă. Uneori le conștientizăm magia, alteori nu. De cele mai multe ori trecem orbi prin viață, avizi de „mai mult”, ignorând micile bucurii care se țes în jurul nostru.

Bucuria pe care am simțit-o când mi-ai propus să renunțăm la planuri mărețe de weekend și să ne începem fiecare dimineață de sâmbătă aici, în bucătărie. Toți trei, în jurul unor cești de cafea și a unei farfurii generoase de clătite cu miere. Un mic dejun fără grabă, fără telefoane, fără todo-uri. Doar noi. Noi și gândurile noastre.

De luni până vineri ieșim din casă mereu pe fugă. Bem o cafea la birou, fiecare în cladirea lui de sticlă, trecând prin zi într-un ritm amețitor. Nu e timp de bună dimineața spus cu voce leneșă, nu e timp de îmbrățișări sau de vise. De luni până vineri, timpul se scurge în ritmul lui „pentru că trebuie”.

Dar azi, acum, aici, timpul se scurge leneș. Nu „trebuie” să facem nimic, doar să respirăm, să zâmbim, să trăim neconditionați de constrângeri externe.

Azi, acum, aici, e loc doar pentru prezent și pentru amintirile ce-i clădesc fundația.

Îți mai amintești, oare, de vremurile când eram noi înșine doi copii puși pe șotii, descoperind că iubirea se poate înfiripa chiar și între cele mai diferite ființe?

Eu zâmbeam veșnic, săream in sus entuziasmată de orice gând ieșit din comun. Încercam să te conving că putem muta munții. Tu mă priveai sobru, pe sub sprâncenele întunecate, părând consternat de fiecare din exploziile mele de energie. Nu vorbeai mult, nu iroseai cuvinte. Dar mă surprindeai cu gesturi ghidușe de iubire atunci când mă așteptam mai puțin. Mai știi tu, oare, când îmi strecurai în palmă bilețele cu cuvinte dulci, ascunse în monodoze de cafea? Sau când mi-ai apărut la ușă, cu cortul în spate, pentru a dormi împreună sub stele?

Momentele vin și trec, unele se uită, altele rămân nemuritoare. Fericirea nu se compune din momentele la care visăm sau pe care le vânăm cu încrâncenare. Fericirea se scrie cu condeiul prezentului, pe paginile unor momente ca cel de acum.

Acum e momentul când realizez că o găsisem de mult, dar încă nu știam că asta e ceea ce caut.

Fericirea e aici cu noi, iubitule. La masa mică din bucătărie, între mine și tine, în ceașca de cafea, în râsetele fetiței noastre.

Eu am găsit-o.

Dar tu?

---

(Pentru Super Blog 2017)