În pană de idei? SHARE & PLAY !

Cu câteva ore în urmă, la birou…

19:30. Bucătăria personală.

Stăm toate patru în jurul mesei rotunde din bucătărie, cu burțile pline și cu zambete largi de satisfacție suspendate în colțurile gurii. Obișnuita comandă în grup a fost un succes și-a venit și foarte repede. Înaintea Anei chiar. Deși, la cum o știm cu totii, asta nu e o țintă prea greu de atins.

Le cunosc pe Ana, Carmen și Mihaela de ani de zile, dar de câteva luni am hotărât să ne întâlnim în formulă completă măcar o dată pe lună, că altfel ne vedeam tot mai rar. Ba muncă, ba copil, ba cățel, ba city break în țări străine.

Așa că ne-am organizat și ne-am book-uit cu conștiinciozitate zilele de întâlnire în calendar. Să nu mai existe motive de refuz sau argumente de genul „dacă știam mai din timp…”.

Întâlnirea din noiembrie a fost stabilită pentru azi. La fix, aș zice, și-asa vremea mohorâtă de afară și vântul care bate în geam nu erau deloc prielnice altor activități. Ne-am savurat bucuroase porțiile de mâncare chinezească de la Wu Xing, ne-am lins degetele cu satisfacție, si-acum ar trebui să înceapă, in mod normal, discuțiile  și mai  savuroase de după. Obișnuim să share-uim totul; nu numai mâncarea, ci și emoțiile, trăirile, temerile din viața noastră. În definitiv, asta înseamnă prietenia: share pe toate planurile.

Numai că… Toate suntem cuprinse de o toropeală neobișnuită. Ana pare cu gândurile aiurea. Știu că o supără faptul că mărirea de salariu promisă acum jumătate de an se tot lasă așteptată. Mihaela scrie de zor pe telefon, presimt că verifică obsesiv statusul copilului lăsat acasă cu soțul. Carmen e singura 100% prezentă, dar pare ruptă de oboseala. Se uită la mine, vede ca-s descumpănită de evoluția serii noastre între fete, și face un efort să ma-ntrebe:

– Madi, ziceai că ai un plan pentru seara asta.  Sămânță de vorbă se pare că n-avem la noi, boardgame-urile mi-ai zis să nu le mai aduc… Ce idee măreață ai?

Hai că e totuși rost de distracție, îmi zic în sinea mea.

– A, bine că mi-ai amintit. Am văzut noua campanie Wu Xing, Share and Play. Dacă tot am dat comandă de la ei și-avem masa plină de cutii goale, putem încerca să ne jucam cu ele și să construim ceva inedit, pentru concursul lor.

– Concurs? A zis cineva concurs? Se trezește Ana din visare, cu gândul la o mărire neașteptată de venituri.

– Ai zis ceva de un joc? E în stil Montessori? întreabă și Mihaela, desprinzându-se parțial din lumea bebelușească în care o transportase telefonul.

Carmen, mai practică și mereu gata de acțiune, e deja pe telefon căutând site-ul concursului și începe să parcurgă regulamentul. Mă uit la ea cum citește și văd că expresia de plictiseală i se scurge treptat de pe față. Profit de momentul de lectură și spăl repede cele 12 cutii în care a stat mâncarea chinezească. Misiune deloc grea, că am avut grijă să devorăm tot, până la ultima urechiușă de lemn.

– Ok, îmi place ideea! declară entuziasmată Carmen, ridicând ochii din telefon. Avem fix 12 cutii și 4 perechi de bețe. Trebuie să ne punem imaginația la încercare și să construim ceva din ele. Hai, încercăm?

Ana și Mihaela aprobă mai cu jumătate de gură, dar pe masură ce mâinile lor încep să potrivească cutiile una-ntr-alta, li se trezește interesul și spiritul competitiv.

Adevărul e că-s destul de versatile cutiile astea. Sistemul lor de închidere le face să se prindă între ele destul de ok, ca niște piese de lego un pic mai altfel. Ne distrăm o vreme pe cont propriu, făcând turnulețe și castele, dar îmi dau seama că nu avem prea mult spor, fiecare din noi, doar cu cele 3 cutii proprii. Așa că le propun să ne unim forțele (si cutiile) și să construim ceva împreună.

– Ce ziceți de o stea? întreabă Ana. Mi-am amintit de steagul Chinei, hai să vedem dacă ne iese.

E o idee bună, recunosc. Aprobăm tacit și toate mainile se pun pe treabă. În mijlocul mesei tronează acum o stea mare și frumoasă. N-are ea 5 colțuri, ca cele de pe steag, ci 6. Extra ofertă, nu ne-am îndurat să lasam cutii pe margine.

Ne uităm toate entuziasmate la creația noastră. A fost mai simplu decât am fi crezut.

Dar, cu cât ne uităm mai mult la ea, cu atât pare că steaua se transformă. Începe să scanteieze. Prinde viață. Se desprinde de masă, plutind încet spre tavan, apoi se întoarce spre noi și …. vorbește!

– De când așteptam să mă aducă cineva înapoi pe pământ! Sunt steaua spiritului chinez, și în semn de mulțumire pentru efortul vostru vă propun să mă însoțiți într-o plimbare pe tărâmuri îndepărtate.

Ne uităm șocate una la alta. Observ la Carmen o tendință de a se face mică-mică în scaun, în speranța că va deveni invizibilă. Eu nu înțeleg ce ni se întâmplă, și probabil că nici fetele. Dar de câte ori în viață te întâlnești cu o stea vorbitoare? N-ar fi păcat să îi dai cu piciorul?

Mă uit la fete și le întreb din priviri. Privirile lor ezită pentru o clipă, apoi îmi răspund afirmativ.

– Venim cu tine! mă trezesc zicând pe nerăsuflate.

Steaua pâlpâie tot mai intens, iar colțurile par că-i schițează un zâmbet. Se așează în mijlocul mesei, între noi, și ne spune șoptit:

– Atunci am o ghicitoare pentru voi. Când îi găsiți răspunsul, plecam în călătorie.

E faimos în China, și pe bună dreptate,

Născut printre arhitecți, chiar din antichitate

Au trecut peste el greutăți felurite,

Dar are structuri foarte bine gândite

Creează legături, scurtează drumuri, 

Sau se înalță semeț peste lacuri și râuri.

Eram bună la ghicitori cândva, dar au trecut prea mulți ani de-atunci. Cuvintele mi se rotesc vijelios printre ungherele minții, mă simt incapabilă să formulez vreo idee. Dar, din dreapta mea, se aude vocea radioasă a Mihaelei:

– E un pod? Eu așa cred. Un pod!

Steaua pâlpâie și mai intens, culoarea roșiatică îi devine tot mai strălucitoare, aproape albă. Suntem înghițite de o lumină orbitoare, care ne face să închidem instinctiv ochii și să ne acoperim fețele cu mâinile. Încet încet simt prin pleoape cum intensitatea luminoasa scade și îndrăznesc să deschid din nou ochii.

Nu mai suntem la masa din bucătărie, suntem într-o gradina ruptă din basme. Un lac de cleștar se întinde în fața noastră, iar peste el se arcuiește un pod de piatră, decorat din loc în loc cu capete de leu. La capătul podului, se zărește un templu.

Steaua pâlpâie în spatele nostru și ne îndeamnă cu blândețe:

– Haideti, v-ati câștigat dreptul de a traversa podul. La capătul lui, intrarea în templu e ferecată de o altă ghicitoare.

Urcăm timide pe pod și îl traversăm cu pași mici, temători. Cu siguranță niciuna dintre noi nu își imagina așa ceva în programul de seară. În stanga și în dreapta noastră, pe marginile lacului, observăm siluete sculptate în stânci, ascunse parțial de vegetația luxuriantă. E atâta frumusețe și liniște în jur, că nu îndrăznim să scoatem niciun cuvânt. Ne simțim mici, în fața măreției naturii.

În aer e o umezeală neobișnuită, care ne convinge că nu mai suntem pe meleagurile noastre, ci undeva în inima Chinei.

La capătul podului, steaua ne amintește că mai avem de trecut un test.

– Vă aflați în fața Templului Lingyin, în apropiere de Hangzhou. Răspunsul la următoarea ghicitoare e cheia voastră pentru ușa templului.

E aici înăuntru dar și-n alte locuri din lume

A ales, conștient, să trăiască pe bune.

Prețuiește răbdarea, savurează tăcerea,

A-nvățat că prezentul e dulce ca mierea

Se golește de gânduri meditând zi de zi

Și e mereu, pe depin, mulțumit cu „a fi”

– Aici… aici… ce poate fi aici? Cine trăiește într-un templu, la capătul lumii? mă întreb gânditoare.

– Zeii, poate…? sugerează Mihaela.

– Nu, suntem în China, trebuie să fie ceva specific de aici… Știu!… călugării! exclamă Carmen. Un călugăr budist!

Nu își termină bine fraza Carmen, că poarta rotundă se deschide zgomotos. Prin ea, vedem o priveliște care ne taie respirația. O pajiște nesfârșită, presărată cu statui budiste și călugări îmbrăcați în robe lungi așezați în diverse posturi de meditație.

De undeva din dreapta se apropie de noi un călugăr înalt, cu osatura proeminentă. Are chip blând, ochi pătrunzători. Ne analizează cu atenție, preț de câteva secunde, înainte de a pune verdictul.

– Citesc în privirile voastre nemulțumirea. Nu vă ajunge ceea ce aveți. Tânjiți după ceea ce au alții. Vă doriți faimă. Vă plângeți de plictiseală.

Plecam ochii în pământ, rușinate de goliciunea noastră sufletească. Nu știu cum, dar călugărul a reușit să pună punctul pe i.

– Sunteți norocoase, continuă el. Ați fost aduse aici pentru a vedea că se poate trăi și în liniște. În armonie. Fără atâția stimuli. Mintea are și ea nevoie de odihnă, de libertate. De pace. Dar mai departe, ține de voi. Mergeți acasă și căutați răspunsuri.

Am ridicat ochii, întrebătoare.

– Mergem acasă? Dar cum?

– Găsind cheia, desigur.

„Eu vreau fericire” – citesc acest țel în fiecare din voi.

Dar, alergând după vise, vă-ngropați în nevoi.

Cheia e simplă, vă zic, și totuși efectul e uluitor: 

Renunțați la „eu”, nu-i altceva decât ego otrăvitor;

Renunțați și la „vreau”, e dorință ce crește-nzecit

Și vedeți ce-a rămas din țelul așa mult râvnit.

Fără „eu”, fără „vreau”, rămâne doar „fericire”.

Și-o neașteptată, profundă iubire.

Ne uităm una la alta, blocate. Ghicitoarea asta e la alt nivel față de cele anterioare.

– Răspunsul…. e un singur cuvânt? întreb, timidă.

– Nu. Răspunsul nu e un cuvânt, e o atitudine. Un mod de viață. Dar nu trebuie să-l găsiți acum. O să va întoarceți în casele voastre, o sa vă gândiți la ghicitoare, și o așteptați. Nu vă grăbiți. Uneori, răspunsului îi ia ani de zile să vă găsească.

Dupa ce rostește ultimele cuvinte, călugărul se întoarce cu spatele și se îndepărtează fără grabă. În urma lui, steaua începe să strălucească din nou, tot mai intens. Închid ochii. Știu deja ce urmează.

Când îi deschid, suntem din nou la masa mică din bucătărie. În mijlocul ei tronează o construcție îndrăzneață, din cutii Wu Xing. Pare un roboțel biped, dar în sufletul meu știu că-i o amintire a călugărului de pe celelalte meleaguri. Mă uit la fete: ciripesc fericite, se învârt în jurul construcțiilor, căuta soluții pentru a o înălța cât mai mult. Realizez că totul a fost un vis. Și totuși, ghicitoarea călugărului îmi răsună în minte obsesiv.

Poate că n-a fost un vis?…

Vocea Mihaelei mă trezește din reverie:

– Gata, opera noastră de artă e perfectă! Acum hai să-i facem o poză și s-o înscriem în concurs.

***

Sfârșit

***

---

Poveste inspirată de campania SHARE & PLAY – Wu Xing, pentru Super Blog 2017.

Povestea e imaginară, concursul și premiile sunt cât se poate de reale!

Testează-ți și tu limitele imaginației, joacă-te cu cutiile, înscrie poza în concurs până pe 15 decembrie și poți câștiga un telefon Huawei P10 Lite sau multe, multe vouchere pentru comenzi în grup.

Share & Play!