Evadez cât ai zice „Jumanji”!

Cobor pe scări cu rucsacul zdrăngănindu-mi în spate. Strânsesem în el toate mărunțișurile colecționate de-a lungul timpului, hotărâtă să le donez la târgul de antichități din piață. Poate cineva chiar era în stare să le găsească un scop, eu le țineam îngrămădite prin sertare de prea multă vreme.

Jos, în stația de autobuz, zăresc un afiș nou nouț. Puteam să jur că ieri, aici, era o reclamă la șampon. Dar acum în fața mea tronează afișul filmului de acțiune „Jumanji: Aventură în junglă„, anunțandu-și premiera pe 29 decembrie 2017.

Privesc imaginea afișului, cu melancolie. În așteptarea autobuzului 29, îmi amintesc de o duminică din ’95 în care tata ne-a anunțat că are o surpriză pentru noi. Cumpărase bilete la cinema, la un film pentru întreaga familie. Era chiar Jumanji. Iar noul film promite să continue aventura de atunci.

Mă uit la chipurile actorilor din fața mea: Jack Black, Dwayne Johnson, Karen Gillan și Kevin Hart. Oare cu care dintre personajele întruchipate de ei m-aș potrivi cel mai bine?

Mi se pare că regăsesc o părticică din mine în privirea hotărâtă a lui Jack Black. În plus, avem în comun un fizic deloc atletic, complet incompatibil cu lumea junglei.

Gândurile îmi sunt întrerupte de cineva care trece în goană pe lângă mine și mă îmbrâncește fără voie. Îmi pierd echilibrul și, în cădere, nimeresc cu fruntea fix în afișul cu Jumanji. O fi el un film bun, dar panoul publicitar e tare ca naiba!

Preț de vreun minut văd numai stele verzi. Apoi stelele se transformă în liane, lianele se transformă in copaci înalți, iar crengile lor se împletesc undeva sus, urându-mi „Bun venit în junglă!”. Mă uit în jur curioasă încercând să-mi dau seama cum am ajuns aici. Mă uit în jos și observ… că nu-mi observ picioarele. În locul lor văd o burtă perfect rotundă, impunătoare, acoperită de o vestă gata-gata să pocnească.

Am un deja-vu. Îmi amintesc de oglinda culeasă de pe raft înainte să ies din casă și întind mâna spre rucsac. Pfiu, e tot în spate. Scotocesc repede în el și scot oglinda, apoi mă holbez uimită în ea. Din luciul oglinzii mă privește fața la fel de uimită a profesorului Shelly Oberon.

Dar n-am timp să-mi pun întrebări căci din depărtare, de dincolo de râul învolburat, observ trei siluete care-și agită mâinile în aer, strigând:

– Profesore! Ai grijă! Se apropie!

Îi identific rapid, doar i-am vazut cu puțin timp în urmă. Simt un ușor regret că de la distanța asta n-am cum sa contemplu pătrățelele de pe abdomenul lui Ruby, dar n-am timp de alte reflecții; din spate se aude un cor de mârâituri.

O ceată de hiene cu colți fioroși se apropie de mine.

– Profesore! Folosește-ți puterea! aud vocea doctorului Smolder de dincolo de râu.

Putere? Ce putere? N-am nicio putere care să mă ajute aici. Sunt bun doar la restaurat piese istorice. Unii chiar zic că orice vechitură capătă o nouă viață în mâinile mele!

Hm, poate că….

Îmi desfac repede rucsacul, răscolind după ceva ce m-ar putea salva de ochii flămânzi ai hienelor. Nimeresc un bibelou mic și negru în forma de pisică. Îl strâng în pumni cu disperarea omului care se agață de ultima sa speranță la viață si zic:

Pisicuță neagră, mică

Fii te rog a mea amică!

Doar clipește-un pic din gene

Și mă scapă de hiene.

Bibeloul îmi țâșnește din mâini și se transformă într-o panteră neagră de toată frumusețea, care sare între mine si hiene scoțând un răget impresionant. Pădurea se cutremură, hienele o iau la fugă prin tufișuri, schelălăind.

Mă uit la superba pantera înghețat de spaimă, așteptând să se repeadă asupra mea în orice moment. Dar ea mă privește rece, apoi dispare în inima junglei.

Nu apuc bine să-mi trag sufletul că din copacii dimprejur incep să apara zeci de maimuțe. Trăiam cu impresia că-s animale prietenoase, dar cele din fața mea nu par deloc asa. Au crengi ascuțite în mâini și intenții ucigașe în priviri. Și se îndreaptă cu pași grăbiți spre mine.

Scotocesc în rucsac după altă solutie. Găsesc un elefant de porțelan, moștenire de la bunica, și îl strâng cu încredere între degete, murmurând:

Elefant cu ochii mici,

Ia-mă-n grabă de aici

Și mă trece râul tot

Că eu nu știu să înot.

Porțelanul prinde viață instant, transformându -se într-un elefant în carne și oase. Sar repede în spatele lui și-l dirijez cu un talent nebănuit spre albia râului. Animalul mă ascultă docil, se afundă în apele învolburate și traversează fără efort pe partea cealaltă. De dincolo de râu, maimuțele își arunca nervoase bețele în apă. Au ceva în comun cu mine: nici ele nu știu să înoate.

Mă aflu acum la doi pași de ceilalți. Dau să fug spre prietenii mei, dar din iarba deasă se îndreaptă spre mine un crocodil, scrâșnind din dinti.

Caut din nou salvarea în rucsac. De data asta, scot un vultur lustruit, tot de pe vremea bunicii. Îl țin în maini, plin de speranță și șoptesc:

Vultur aprig zburător,

Ia-mă de aici de zor

Și mă poartă spre Mizil,

Departe de crocodil!

Vulturul crește tot mai mare, mă agață cu ciocul de vestă și mă aruncă în spatele lui, ridicându-se spre cer fix când crocodilul sărea să mă înhațe. Nu-mi vine să cred ce se întâmplă: călăresc un vultur și ne îndreptăm cu viteză spre soare.

Închid ochii, deranjat de lumina puternică, dar intuiesc că vulturul își schimbă traiectoria și se îndreaptă vertiginos in jos. Două secunde mai târziu, mă agață din nou cu ciocul de rucsac și mă aruncă spre pământ…

Mă ridic de pe caldarâmul rece, frecându-mi fruntea. Simt un cucui cât toate zilele. Privirea mi se oprește pe afișul din fața mea și mă gândesc să-mi pun un reminder, să iau și eu bilete la Jumanji, după ce mă uit la trailer.