Ca Andreea.

În fiecare dimineață, în drum spre birou, trec pe lângă o tonetă de cafea.

N-aș avea niciun motiv rațional pentru a cumpăra cafea de acolo – am dozator la birou, și oricum nu sunt vreo fină cunoscătoare a acestei băuturi.

Și totuși, era o vreme în care mă mai opream acolo, atrasă de magnetismul fetei care vindea cafeaua. Știi genul acela de oameni care par că radiază pur și simplu fericire? Așa era ea. Ca o rază de soare pe culoarul întunecat al ieșirii de la metrou, veșnic cu zâmbetul pe buze, veșnic cu ochi luminoși și interesați de tine.

Nu-i de mirare că afacerea părea să meargă bine. La mica tonetă de cafea era tot timpul coadă, iar vânzătoarea vorbea cu clienții de parcă se cunoșteau de-o viață.

Nu știu cum și de ce, dar de la începutul anului s-a schimbat vânzătoarea. Și culoarul și-a piedut brusc strălucirea. Noua angajată nu numai că nu vorbește cu clienții, dar nici nu mai caută contactul vizual cu ei, stând de cele mai multe ori retrasă dupa tejghea, cu ochii în telefon. Efectele nu au întârziat să apară și așa se face că acum, în fiecare dimineață când trec pe acolo, nu mai văd pe nimeni oprit la cafea.

Si totuși înn dimineața asta, cuprinsă de un sentiment neașteptat de generozitate, m-am hotărât să fac o faptă bună și să îi ridic moralul tinerei domnișoare oprindu-ma să cumpăr o cafea de care nu aveam nevoie. De data aceasta, nu mai era în spatele tejghelei ci vorbea destul de supărată cu vânzătorul de alături, explicandu-i (gând la gând cu mine) cum că de când a plecat ‘Andreea’, nu mai are clienți.

„E normal, ei veneau pentru Andreea. Avea clienții ei, și când au vazut ca ea nu mai e, au renunțat și ei. Dar eu nu pot fi ca Andreea. Nu, fiecare are personalitatea lui. N-am ce să fac, eu nu pot fi ca Andreea”.

În tot timpul acesta, domnișoara nu m-a privit nici măcar o secundă. Mi-a luat banii, mi-a turnat cafeaua absolut mecanic, continuând să vorbească cu domnul de lângă.

Nici nu știu ce mi s-a parut mai trist: drama ei de a fi nevoită să se ridice la nivelul unei stachete puse atât de sus sau faptul că nici măcar nu părea să realizeze ce o face pe ea diferită de Andreea.

Mi-am luat cafeaua de care nu aveam nevoie și am plecat. Impulsul meu de a face o faptă bună fusese doar o copilărie lipsită de însemnătate, care trecuse oricum neobservată.

Am plecat gândindu-mă că fiecare din noi ne aflăm, la un momentdat, în aceeași situație, și ne resemnăm cu gândul că nu putem fi ‘ca Andreea’. N-aveam de ce să o judec, făcea doar ceea ce fac și eu, poate și tu, în atât de multe momente: căutăm o scuză și așteptăm o schimbare.

Dar dacă am face chiar noi schimbarea?