Sunt o norocoasă

– Nu-i așa că e frumos?

Mi-am repetat de două sau trei ori întrebarea, arătând cu mâna spre curtea bunicilor, înainte ca soțul să îngâne un neconvingător „îhmm…”

Mi-am amintit brusc o vorbă de duh, cum că frumusețea stă în ochii celui ce privește (sau ceva de genul) și mi-am permis să adaug, în gând, că frumusețea stă și-n amintirile celui ce regăsește locurile dragi.

Sunt o norocoasă, mi-am dat seama astăzi. Sunt norocoasă să-mi fi petrecut vacanțele copilăriei la țară, în curtea bunicilor, în miezul unui sat tradițional, cu obiceiurile și ritualurile pe care azi mai mult le citim în cărți sau pe inscripțiile din muzee, atât de aproape de natură, atât de liberă și de nepresată de convenții sociale.

Curtea bunicilor e, și acum, foarte asemănătoare cu cea din amintirile mele. Gardul de piatră, pe care mă cățăram să culeg corcodușe. Hambarul de lemn de la poartă, plin ochi cu știuleți de porumb. Culoarul îngust din spatele casei, perfect pentru v-ați ascunselea. Mirosul îmbătător al florilor și cântecul greierilor în prag se seară. Prispa înaltă, pe care luam masa în serile de vară, unde mâncam pepeni culeși chiar de mine dimineața, după o „excursie” de cel puțin o oră cu căruța până la bostană. Mirosul ierbii proaspăt cosite și al căpițelor de fân, pe care mă urcam pentru a citi sau pentru a fi mai aproape de dansul norilor.

Sunt o norocoasă, pentru că e suficient să pășesc pragul bunicilor pentru a fi invadată de sute și mii de amintiri frumoase, care de care mai diverse. Tataia, amenințându-mă că mă pune într-o cutie de carton cu găuri și mă trimite acasă prin poștă dacă mai sunt obraznică. Eu, trezindu-mă cu noaptea-n cap pentru a merge cu mamaia și tataia cu căruța pe câmp, mâncând roșii direct din grădină, pescuind cu undițe improvizate în canal, eu întorcându-mă la final de vară înapoi la oraș cu pielea neagră, arsă de soare și genunchii plini de coji și zgârieturi.

Mă minunez uitându-mă în urmă și amintindu-mi că aveam doar două-trei jucării, dar nu mă plictiseam niciodată. Săpam găuri în grădină, mă urcam în copaci, alergam cu câinii pe drumuri, plecam de acasă și umblam craila prin sat, vorbeam prin garduri cu alți copii sau contemplam fascinată cum se duc găinile la culcare, seara. Eram pur și simplu ocupată să observ viața, în toată naturalețea ei. Și sunt o norocoasă că n-am avut mai multe jucării sau mai multe „posibilități” care să-mi fi răpit aceste experiențe autentice.

Olivia îmi moștenește, cel puțin parțial, norocul. Deși are acces la mult mai mult divertisment decât am avut eu, e norocoasă că poate să meargă în vizită la străbunici, să-i găsească sănătoși și cu putere de muncă, puși pe glume, la fel cum erau și în copilăria mea.

Azi am fost la bunici, m-am urcat din nou pe gard și de acolo în corcoduș, am mers încet prin spatele casei, am văzut apusul soarelui din vie și mă pregătesc să adorm cu fereastra deschisă spre sunetul greierilor.

Azi mă simt pur și simplu recunoscătoare pentru atâta noroc și pentru atâta frumusețe simplă.