Ce faci când îţi dai seama că identitatea ta online nu te reprezintă?

Vorbeam azi cu un prieten şi dintr-una-ntr-alta mi se plânge că o cunoştinţă comună, să-i spunem X, scrie de ceva vreme numai despre subiectul Y. Pe Facebook, că despre asta era vorba. Şi că e bine să afli ce părere are omul, dar o cam înţelegi din prima, nu e nevoie să ţi se reamintească cu o postare nouă ori de câte ori deschizi Facebook-ul. Evident, despre tema referendumului era vorba, că doar ce alt subiect ne macină zilele astea?, dar detaliul în sine e irelevant.

Fondul e altul:

Câteodată nu ne dăm seama cât de mult e prea mult.

În dorinţa de a transmite o idee, facem din asta ţelul nostru în viaţă şi în loc să o răspândim acolo unde vrem, ajungem să nu mai fim citiţi… deloc 🙂 Presupun că ar trebui aplicat celebrul dicton vestimentar, less is more.

Interiorizând aceste reflecţii şi aplicând filtrul acestei critici asupra mea, mi-am dat seama că şi eu sunt la fel de vinovată. Scriu pe blog doar când mă macină ceva, şi dacă mă macină înseamnă că nu e neapărat un subiect plăcut 🙂 Atunci când nu mă macină nimic, nu scriu, pentru că am alte priorităţi… mai vesele. Aceeşi logică sau acelaşi pattern se aplică şi în cazul postărilor mele pe Facebook. Rezultatul este că atât blogul cât şi identitatea mea în social media ajung să nu mă reprezinte. Pentru că îmi dezvăluie doar o faţă, doar o bucăţică din tot ceea ce înseamnă viaţa sau personalitatea mea. Acea bucăţică pe care am expus-o mai degrabă inconştient.

Ironia sorţii este că, la un momentdat, îi judecam pe cei care îşi expuneau doar latura hai să-i spunem superficială pe Facebook. Îmi era plin mediul virtual de poze cu mîncare sau cu destinaţii exotice postate de prietenii mei. Totul era lapte şi miere pe wall-urile lor, în timp ce realitatea, după cum mai aflam din când în când, era alta. Ok, asta era o extremă: falsa aparenţă a fericirii. Şi din dorinţa de autenticitate şi de profunzime, pare că toată bula mea de Facebook (şi implicit şi eu) a migrat spre cealaltă extremă, cea a … nefericirii. Blogurile şi conturile de Facebook au devenit instrumente de propagandă: politică, ecologică, socială. Toate exprimă sentimente de frustrare, de dezamăgire, de lipsă de speranţă.

Dar hey, eu nu sunt aşa. Dacă alţii mă văd aşa, e totuşi vina mea, pentru că asta e ceea ce am ales să expun, fără să îmi dau seama încotro alunec. Dar e doar 1% din cum sunt eu de fapt, pentru că în general nu îmi place să mă expun în public 🙂 Sunt totuşi una din cele mai optimiste persoane pe care le cunosc – dar de ce articolele mele nu exprimă asta? Sunt sarcastică, ironică şi fac glume tot timpul – dar de ce scriu doar articole triste şi niciodată vesele? Îmi place România şi nu vreau să plec din ea – dar cum se face că wall-ul meu de Facebook scoate în evidenţă doar dezamăgirile mele?

Gata, suficient. Declar sus şi tare că de azi încolo voi fi mai veselă şi în mediul virtual, nu doar în viaţă. Timp să am, că de materie primă fac rost 🙂

P.S: Poza din articol n-are, în mod evident, nicio legătură cu subiectul. E doar un pas înspre o altă direcţie.