Când se ridică praful de pe amintiri…

E uimitor cum te lovesc câteodată amintirile. Le crezi ferecate bine, în spatele unor lacăte groase, simți praful gros, atât de gros, așternut pe deasupra, te știi în siguranță, la adăpost de gânduri și de întrebări, și deodată bum! Vezi un detaliu pe stradă, un banal și insignifiant detaliu, care pornește o vijelie. O vijelie care spulberă praful, sfărâmă lacătele, iar amintirile altădată bine închise devin brusc prezente, sufocante.

***

Mergeam într-o zi pe stradă și am văzut pe cineva cu niște becuri în mână. Și nu e ca și cum n-aș mai fi văzut becuri și cu alte ocazii, dar imaginea aceea… era ceva special în legătură cu ea. Mi-a amintit de un vis, de o persoană și de un an care m-a dat complet peste cap. Toate amintirile din anul acela au dat năvală, de parcă ar fi stat ascunse după un colț și ar fi așteptat acest ciudat semnal pentru a reveni în prim plan. Am realizat că m-a marcat mult anul acela și, în mod complet surprinzător, în mintea mea s-a conturat o ipoteză pe care nici nu o gândisem înainte. I-am pus acelui an o etichetă. L-am numit „anul care mi-a zdruncinat încrederea în Dumnezeu”, acel Dumnezeu bun și corect pe care nu îl pusesem niciodată la îndoială până atunci.

Și mi-am promis că o să îmi aștern cândva amintirile pe hârtie, pentru a face ordine în ele, pentru a le cerceta rădăcinile și… pentru a le depăși, într-un fel sau altul. Așa că asta fac acum, în miez de noapte, câteva luni mai târziu de la întâlnirea cu fantomele clasei a 9a.

***

Aveam 15 ani.

Întâi, a murit străbunica. Poate ar fi trebuit să mă aștept, avea o vârstă înaintată, dar robotea ca o furnică de dimineața până seara. Vestea m-a luat totuși prin surprindere și m-a lăsat fără putere de reacție, căci era prima persoană apropiată și iubită din viața mea care părăsea această lume. Prima înmormântare. Îmi aduc aminte cum am ajuns în camera în care i se afla corpul. Era înconjurată de femei din sat care vorbeau despre ale lor, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îmi venea să urlu și să le dau pe toate afară, să le deschid ochii, să le arăt ca străbunica mea, cea cu care dormeam în vacanțe și care avusese grijă de mine când eram mică, nu mai era. Dar n-am făcut nimic din toate astea. Nici măcar să plâng n-am putut.

Apoi a urmat el, colegul meu de clasă. De-abia ne cunoscusem, la început de clasa a 9a, dar îmi plăcea de el. Era altfel decât ceilalți. Mai matur, mai liniștit, cu un aer mereu gânditor. Avea o paloare interesantă care îl făcea să pară desprins dintr-un film. Era bun la mate, ca și mine. Proful ne-a remarcat și avea planuri mari cu noi, ne vorbea de olimpiade și concursuri. Dar într-o zi n-a mai venit la școală și în scurt timp am aflat că are leucemie și că e internat în spital, în stare gravă. Avea nevoie de un transplant, de bani, de medici. Tot ceea ce nu se putea găsi în orășelul nostru de provincie. Împreună cu o colegă de clasă, am scris o scrisoare pentru Surprize-Surprize. Am scris-o și rescris-o, am corectat-o și am trimis-o cu toată speranța și cu dorința sinceră de a ne ajuta colegul. Credeam în zâna care salva copii la televizor și credeam în Dumnezeu, care face minuni. N-am primit niciun răspuns, niciodată. La scurt timp după aceea, am primit vestea cum că al nostru coleg murise. A fost a doua înmormântare la care am participat anul acela. Ma văd din nou plângând în biserică, în timp ce un alt coleg citește cu un nod în gât o poezie despre stele care se sting prea devreme. Mi-au rămas bine imprimate în memorie toate detaliile, căci nu era un eveniment comun. De data aceasta sufletul care pleca dintre noi era al unui copil de 15 ani. Un copil inteligent, cu potențial. Și l-am certat în mintea mea pe Dumnezeu pentru că a lăsat să se întâmple asta.

Apoi au trecut lunile și m-am resemnat. S-au schimbat decorurile, au apărut alte personaje. A apărut un el, cu 2 ani mai mare ca mine, care m-a invitat la o plimbare pe faleză. M-am îndrăgostit din prima zi așa cum numai la 15 ani te poți îndrăgosti. Era perfect. Frumos, deștept, ironic, curajos. Era tot ceea ce speram de la acel Făt-Frumos imaginar. Și mai era și în același liceu cu mine, deci ne vedeam zilnic. Și ne-am tot văzut, sărutându-ne hoțește prin pauze, purtând discuții filozofice, sau rezolvând probleme de mate, cu foile sprijinite pe perete. Mi se părea un geniu, era în stare să găsească o soluție ori de câte ori eu mă blocam. Mă simțeam ca într-o poveste, până în ziua în care un coleg de clasă, binevoitor, m-a întrebat din senin: „dar tu i-ai văzut vreodată cealaltă mînă? O are sau n-o are?”. Îmi amintesc și acum, peste ani, întrebarea asta, atât de clar. A fost un moment pe care nu l-am mai trăit niciodată de atunci, în nicio altă situație. Am auzit întrebarea și am rămas blocată. Prin fața ochilor au început să mi se perinde haotic diverse imagini, situații ciudate, piese de puzzle pe care nu le pusesem niciodată cap la cap. Prințului meu perfect îi lipsea o mână, dar eu… nu observasem. Și eu care credeam că doar în cărți dragostea e oarbă. Am plâns în noaptea aia enorm de mult. Am plâns – nu o să fiu ipocrită – în primul rând pentru mine. Dar apoi mi-am simțit egoismul și am început să plâng pentru el. Mi se părea cea mai mare nedreptate din lume. Îl întrebam pe Dumnezeu de ce, de ce a permis să se întâmple asta. De ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni? Dar nu mi-a răspuns nimeni. Zile la rând am avut coșmaruri. Aceleași. Îl visam încercând să schimbe becuri. Dădea să întindă mâna spre bec, pentru a-l deșuruba, dar nu avea cum. Au fost, cred, cele mai tulburătoare vise pe care le-am avut toată viața mea.

M-am resemnat, am acceptat realitatea. El o acceptase de mult, de la naștere. Nu avea altă variantă. Și era, culmea, una din cele mai optimiste și pline de viață persoane pe care le cunoșteam. Relația noastră a continuat cu suișuri și coborâșuri și s-a încheiat de-abia ani mai târziu, și nu din cauza mâinii. Dar relația mea cu Dumnezeu s-a ciobit atunci, în ziua întrebării fatidice. În momentul acela în care am conștientizat pentru prima dată cât de nedreaptă poate fi viața, în anul acela în care am primit 3 lovituri indirecte atât de diferite. Una după alta.

***

Privind înapoi cu ochi de adult, analizând situația obiectiv, poate că anul n-a fost chiar atât de negru sau, oricum, nu atât de tragic pe cât l-am perceput în vâltoarea evenimentelor. Lucruri rele, ba chiar mai rele, s-au mai întâmplat după aceea. Și mie, și altora. Dar parcă le-am văzut altfel. M-au găsit cumva pregătită. Dar atunci, la 15 ani, când totul era roz și visam cai verzi pe pereți, contactul cu realitatea a fost dureros și brutal. Credeam sincer că anul acela m-a schimbat si eram supărată pe asta, deși nu știam cum aș fi fost dacă lucrurile ar fi stat altfel. Azi, vreau să cred că acel an m-a schimbat totuși în bine. Mă agăț de celebra replică, „necunoscute sunt căile Domnului”, și încerc să mă reconving să cred în ea.

***

Acestea nu sunt niște amintiri triste. Sunt niște amintiri dureroase, dar bune, căci atunci când le exteriorizezi scapi cumva de sub vraja lor. Și nu sunt nici secrete, sunt pur și simplu frânturi de viață. Pentru că viața nu e doar lapte și miere, iar oamenii care suntem azi am devenit datorită experiențelor prin care am trecut. Le-am scris aici și nu în altă parte pentru că știu că am puțini cititori. Iar acei cititori care au răbdarea de a citi toată povestea sunt oameni care îmi sunt apropiați, și de a căror judecată nu mă tem. 🙂

6 gânduri despre „Când se ridică praful de pe amintiri…

Adăugă-le pe ale tale

  1. Cu siguranţă toate lucrurile care se întâmplă şi pe care le considerăm a fi poate de netrecut, ne schimbă, ne ajută în devenirea noastră. Dar nu le percepem aşa decât mult mai târziu. Şi poate că aşa şi trebuie să fie, nu ştiu.
    Mulţumesc că ai lăsat aici gândurile astea!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Nu vei uita niciodată toate acestea, la fel cum nu vei uita că ai ajuns azu aici și că ești bine. Toate ne formează, doar că uneori parcă dalta e prea ascuțită și ne brăzdează și sufletul. Te îmbrățișez și mulțumesc pentru această parte din tine!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: