„Cum e să o iei mereu de la capăt? Altă casă, alți oameni?”

Sunt unii oameni care nu se mulțumesc cu ceea ce găsesc în jurul lor și aleg să se zbată pentru o viață mai bună. Unii încearcă să și-o clădească aici, lent, cărămidă cu cărămidă, luptând uneori cu morile de vânt sau resemnându-se în neputință, alții aleg calea mai sigură și pleacă în căutarea unor condiții prietenoase pe alte meleaguri.

Despre ideea acestui proiect, În căutarea unei vieți mai bune, am scris aici.

***

Astăzi vorbim cu Adriana. Una dintre prietenele mele dragi, care a decis să lase România în urmă și să-și contruiască o carieră în altă țară. De Adriana mă leagă multe, dar dacă ar fi să numesc un singur lucru, m-aș opri la faptul că amândorura ne place să visăm și să ne punem aceste vise în liste interminabile. Adriana a visat la un momentdat să lucreze în bioinformatică și, pentru că nu avea nicio perspectivă de a face performanță în acest domeniu aici, în România, a ales să facă un master în Danemarca, apoi s-a stabilit în Germania. Acum lucrează în cercetare medicală și speră ca într-o bună zi să găsească un leac pentru cancer.

***

Spune-mi câteva cuvinte despre tine. Ce vrei tu. Ce te definește?

Adriana: Cred că am ajuns să fiu o persoană care nu își mai face planuri pe termen lung, care apreciază mult lucrurile care îi aduc liniște, și încearcă din răsputeri să investească în relațiile cu oamenii care îi plac.

Ai plecat din țară imediat după terminarea facultății. Îți mai aduci aminte care au fost gândurile tale de atunci? De ce ai decis să pleci, ce lucruri te-au atras „dincolo”?
Sau de care dintre realitățile României ai ales să te îndepărtezi?

Adriana: Gândurile de atunci… Plecam cu gânduri de întoarcere, cu multe planuri, cu speranțe și așteptări. Am decis să plec pentru că nu am mai suportat sistemul din România. În special, mi-o aduc aminte pe secretara de la facultate, secretara anului nostru, și deja simt că mi se încălzește fruntea. Nu am mai suportat cum li se dădeau mereu bani sau cadouri doctorilor. Mi se păreau nedrepte atât de multe lucruri și am vrut să văd dacă într-adevar nu se poate altfel. La țările nordice m-au atras curățenia, natura, civilizația. Călătoria noastră din Norvegia mi-a lăsat amprente puternice.

Care a fost prima ta destinație, când ai decis să vezi dacă se poate și altfel?

Adriana: Danemarca. Era o țară nordică 🙂 M-am dus pentru un program internațional de Master în Bioinformatică, destul de bine plasat in topul mondial. Am aplicat, am fost acceptată și am plecat.

Ți-a fost vreo clipă teamă de necunoscut?

Adriana: Nu. Este ciudat, dar nu.

Hai să vorbim despre speranțele pe care ți le-ai făcut versus realitate. Ce s-a adeverit și ce s-a dovedit a fi altfel, dacă îți compari așteptările cu ceea ce ai găsit acolo?

Adriana: Mi-a plăcut mult sistemul lor de studii. Profesorii erau foarte la curent atât cu teoria, cât și cu practica. În plus, erau orientați spre proiecte realiste, proiecte asemănătoare celor din industrie. Mi-a plăcut mult și faptul că am avut multă libertate de alegere. La unele cursuri era implementat un sistem de evaluare foarte bine pus la punct, care cuprindea și discuții cu profesorii legate de soluții. La partea asta, Danemarca mi-a depășit așteptările. La partea de integrare mi-a fost greu – ca urmare am plecat. Nu m-am așteptat să fie atât de ‘naționaliști’.

Cum adică erau naționaliști? Poți să-mi dai un exemplu a ceva ce te-a deranjat?

Adriana: Când spun naționaliști, nu mă refer la faptul că au stegulețe peste tot și că se consideră ‘cel mai fericit popor’ și ‘cel mai avansat’. Nu. Mă refer la faptul că deși au adus foarte mulți oameni din est/orient pentru a-și acoperi nevoia de personal în servicii, cum ar fi șoferi de autobuz, personal de curățenie, personal de pază, nu își asumă faptul că nu au reușit să le inspire aceleași valori pe care le au ei. Mi s-a întâmplat să mi se închidă telefonul când discutam despre o posibilitate de închiriere imediat ce am spus că sunt din România. Mi s-a mai întâmplat să discut cu un coleg danez care într-un fel acuza România că nu a interzis trecerea celor din Turcia și Orient spre vest… Dar fiecare popor are uscături. Era și o vorbă printre colegii mei de master, răspândită de o tipă din Norvegia, cum că danezii iau nota maximă mult mai ușor decât cei veniți din alte țări. Dar am încercat să ignor acest aspect și să îmi văd de examenele și proiectele mele.

La un momentdat ai decis să faci o nouă schimbare și să te muți în München, unde locuiești și acum. Cum de ai luat această decizie?

Adriana: Am schimbat jobul și orașul. Îmi amintesc perfect prima vizită în München. München este orașul în care clar m-aș stabili permanent.

De ce? Ce-are München-ul și n-are Bucureștiul? 🙂

Adriana: Foarte multe chestii mișto. În primul rând, are atât de multe spații verzi și parcuri! Eu m-am mutat de vreo 3-4 ori în München în zone diferite. De fiecare dată am avut un parc cu trasee de alergare de cel puțin 10 km, unele chiar cu elevație. Are un sistem de piste de biciclete foarte bine pus la punct, chiar și în timpul iernii. Are o infrastructură foarte bine gândită și la care se lucrează în permanență. Are mulți oameni educați și implicați în proiecte benefice pentru comunitate – de la proiecte sociale (evenimente pentru vecini, cartiere, interculturale, copii), până la evenimente ecologice: aici nu se așteaptă o anumită zi pe an pentru o curățenie generală; mai mult, oamenii aceștia sortează gunoaiele pe măsură ce le colectează. Bineînțeles, sunt muuuult mai puține decât ce se adună în România. Eu încă nu pot pricepe cum în București, ditamai capitala europeană, nu există încă sistem de colectare a sticlelor de plastic sau de sticlă, a dozelor și a cutiilor de aluminiu. Și asta după 9 ani de când am plecat din România. Atât norvegienii, danezii, cât și nemții aveau acest sistem în 2009 deja! Mă voi opri aici. Dar sunt multe lucruri care pot fi adăugate la aceasta listă.

Îmi spuneai că job-ul a fost cel care te-a făcut să te muți. Știu că faci cercetare într-un domeniu foarte puțin dezvoltat în România. Îmi spui câteva cuvinte despre domeniul în care lucrezi?

Adriana: Lucrez în cercetare medicală, în domeniul cancerului. Mai precis aplic metode de „machine learning” pentru a determina dacă există anumite tipare în datele pe care le primesc de la pacienți. Mai fac și analiză predictivă, pentru a determina cum ar reacționa pacienții la anumite tratamente sau care este timpul de supraviețuire care le-a rămas.

Cum e privită meseria ta în Germania și cum crezi că ar fi fost un job similar, dacă ai fi rămas în tară?

Adriana: Meseria asta de data scientist în bioinformatică este foarte căutată aici. În țară nu cred că există oameni care fac asta. Nici nu știu dacă se predă subiectul ăsta la vreo facultate…

Cum arată o zi obișnuită din viața ta, în Germania ? Ce mici detalii sunt altfel decât ar fi fost în țară?

Adriana: Mers pe bicicletă la lucru, gătit la prânz și de multe ori împărțit cu colegii, câteodată pauze de ceai/limonadă, câteodată pauze de tenis de masă. Vara mers la volei de plajă sau la lac. Cina gatită cel mai des acasă, când locuiam cu prietenul. Alergat sau înot. Iarna, câteodată patinoar, seri de vin fiert. Când eram cu Steffen (fostul prieten) obișnuiam să ieșim aproape în fiecare vineri seară cu grupul de prieteni într-un bar, să stăm de vorbă și să bem cocktail-uri până pe la 1-2, iar uneori continuam până la răsărit. Acum ies des la expoziții, evenimente mai altfel, concerte și rave-uri.

Pentru că ai amintit de fostul prieten, crezi că faptul că el era „de-al locului” te-a ajutat în vreun fel să te integrezi mai bine acolo?

Adriana: Nu neapărat. Aveam deja un grup de prieteni, pe care îi am și acum. Bineînțeles că după au venit alți prieteni pe care oricum îi cunoșteam dinainte, însă am devenit mai apropiați.

Cum e sistemul medical în Germania? Ai ceva să îi reproșezi?

Adriana: Este ok. Se poate și mai bine, dar ei știu asta. Importă medici capabili în disperare. Auzisem despre un centru unde aduc profesori de germană din România, ca să-i învețe germană pe medicii români. Ce mă enervează uneori e că și aici se așteaptă mult. Chiar dacă ai programare. Dar mi-am dat seama că de vină sunt oamenii. Sunt unii care vin cu 1-2 ore înainte de programare… și apoi doctorii îi consultă primii, chiar dacă alții aveau teoretic programare înaintea lor. Nu știu… mulți oameni pur și simplu nu realizează că irosesc nu numai timpul altora, dar și pe al lor.

Am o cunoștință care e medic în Germania de la care am aflat că acolo, și probabil și în alte țări vestice, geriatria e o specializare la fel de importantă ca oricare altele. Oamenii vârstnici sunt tratați cu aceeași grijă și cu aceeași speranță ca și cei tineri. Tu te-ai lovit de ceva de genul acesta? Vreun aspect medical sau vreo ramură căreia i se acordă mult mai multă importanță acolo decât aici?

Adriana: Da, pot confirma. Doctorii și asistentele nu diferențiază în funcție de vârstă. Și se investește foarte mult și în cercetare referitoare la posibilele boli ale bătrâneții. Am avut o singură experiență în care am interacționat cu oameni din spital și pot spune că tot personalul era la fel de implicat. Nu știu ce fel de priorități există în România. Din ce am auzit, în unele spitale singura prioritate o are plicul, încă. Atunci când aud despre întâmplările acestea încă mi se pare incredibil.

Cât de accesibil e sistemul lor medical, din punct de vedere al costurilor? Ok, tu sunt sigură că îți permiți. Dar cât de accesibil crezi că e pentru o persoană care, să spunem, este cofetar?

Adriana: Având în vedere că asigurarea de sănătate este obligatorie, cred că este accesibil tuturor – nu se face diferența în funcție de job. În general, când am fost la consultații sau la spital, majoritatea costurilor au fost acoperite. Dacă există cazul în care trebuie să rămâi internat în spital, trebuie să plătești 10 euro pe noapte. Mi se pare iar o sumă rezonabilă. Singura diferență apare atunci când ai o asigurare privată – nu trebuie să aștepți pentru consultații și poate ai unele analize acoperite oricum, nu doar în cazul în care ești bolnav și te trimite doctorul. Și poate ai un pic mai mult din costurile de la dentist acoperite. Un lucru care nu este acoperit și mi se pare aiurea sunt analizele de tip sonograme la ginecolog. Eu am plătit 50 de euro pentru o astfel de analiză, deși s-a dovedit a fi informativă și necesară.

Cum ți se par germanii față de români? Ce trăsături ale lor îți sunt pe plac? Ce îți lipseste din caracterul oamenilor de acasă?

Adriana: Sunt mai corecți. Clar mai corecți. Ce mă deranjează e că foarte rar își exprimă opinia sau nemulțumirea. Chiar dacă ar fi cazul. Îmi place că sunt calmi, dar mă deranjează că nu vorbesc atunci când trebuie. De exemplu, dacă se petrece ceva greșit și ei au scăpat, asta e tot ce contează. Nu-i interesează dacă se repetă situația incorectă. Despre caracterul oamenilor de acasă… îmi lipsește prietenia sinceră. E foarte greu să creezi astfel de prietenii aici. De fapt, mă sperie ce înțeleg o parte din oamenii ăștia prin prieten.

Ce? 🙂 Ce înțeleg oamenii de acolo prin ‘prieten’?

Adriana: Am cunoscut bărbați care prin ‘cel mai bun prieten’ înțelegeau acel bărbat care mergea mereu la bar pentru o bere sau pentru un meci. Nu vorbeau despre lucruri mai personale. Acesta să zicem că e un caz lejer. Dar am cunoscut bărbați care se apucau să comenteze viața celor pe care îi considerau cei mai buni prieteni, spuneau despre aceștia că s-au căsătorit doar din interes și că nu cred că sunt cu adevărat fericiți, dar nu le-ar spune niciodată acest lucru în mod direct. Mi s-a părut oribil. Sau femei care vor să le fii alături doar ca să se audă vorbind. Oameni foarte instabili. Am eliminat aceste persoane din viața mea. Astfel de oameni mi se par toxici în sensul că dacă stai să îi asculți și încerci să îi ajuți, te afectează mai mult pe tine decât îi afectează pe ei.

Se spune despre nemți că ar fi foarte riguroși și prea serioși. Cineva îmi spunea chiar că e nevoie să li se explice nemților ce înseamnă și cum se simt emoțiile, pentru a fi în stare să le recunoască :). Te afectează această caracteristică a lor, tu venind dintr-o cultură mult mai .. caldă?

Adriana: Riguroși? Pot spune că respectă regulile la sânge. Da. Nu știu dacă asta înseamnă riguros. Prea serioși? Nu cred. Câteodată mi se pare că fac niște glume de clasa a 7-a, de rămâi mut… Și îmi dau ochii peste cap atunci. Dar nu cred că mă afectează. Există mulți oameni care mă fac să-mi dau ochii peste cap și în țară 🙂 Legat de emoții: Recunosc, eu sunt mult mai sensibilă în situații în care prietenii mei nemți nu au nicio reacție, sau reacția lor e să tacă. Ca atunci când le-am povestit despre Colectiv. Cred că în momentul în care te naști și crești într-o țară ca Germania, ești educat că a fi afectat este o slăbiciune, iar uneori poți sau îți poți crea probleme dacă te lasi afectat de o anumită situație.

Povestește-mi despre un mod în care îți petreci timpul liber acolo, sau un hobby de-al tău, ceva ce n-ai fi putut face în România.

Adriana: Mers pe bicicletă de-a lungul râului care taie orașul. Volei de plajă. Să am parc lângă mine în care să pot alerga 10-15 km oricând am chef.

Dar ceva ce îți lipsește?

Adriana: Prietenii 🙂

Cât de ușor ți-a fost să îți faci prieteni de fiecare dată când te-ai mutat? E ceva specific în fiecare țară legat de modul în care relaționează oamenii?

Adriana: Deloc ușor. Cu cât înaintez în vârstă mi se pare din ce în ce mai greu. Ceva specific cred că am remarcat atunci când am fost în State. Acolo oamenii încep conversații foarte ușor, oriunde. Aici nu, nu văd nimic specific.

Chiar, peste câteva săptămâni te pregătești să îți iei zborul spre o nouă destinație: America. De ce dai Germania pe America?

Adriana: Am găsit acolo un mediu de lucru foarte bun pentru mine, în sensul că sunt foarte eficientă și productivă. Am ales America și pentru că voi fi la ocean și pentru că vreau să văd cât mai multe locuri din State. Poate și pentru că am simțit iar nevoia aceea să fug… Iar Germania nu este chiar fun acum, cu toți nebunii aceștia extremiști de dreapta. Da, America îl are pe Trump, însă oamenii în general sunt foarte primitori și deschiși. Poate pentru că și ei au fost la rândul lor imigranți?

De ce zici că nu mai e fun în Germania, acum?

Adriana: Locuitorii nativi au devenit mai agresivi. Dau vina pe emigranți si pe refugiați pentru lipsa locurilor de muncă sau a apartamentelor de închiriat. Mi s-a întamplat de două ori anul trecut să fiu agresată verbal de niște oameni mai vârstnici. La fostul loc de muncă este o tendință de a angaja doar nemți. Cănd am început să lucrez la ei, eram cam 45% internaționali. Acum cred că sunt poate 10%, sau mai puțin.

Ai amintit de ocean. Care e relația ta cu oceanul?

Adriana: Oceanul este acel element care îmi aduce mereu o stare de ‘bliss’. Nu contează în ce fel de stare sunt, atunci când sunt pe placa de surf și ies în larg și am doar imaginea albastrului infinit în fața mea, mă simt cel mai ‘în largul meu’. Atunci când aștept valurile, uit de toate grijile și mă pierd complet în acel moment. Uneori singură, alteori cu prieteni care sunt pentru totdeauna. Am avut momente în care am stat ore și am povestit, am râs, am fost pe același val, și aveam toți același zâmbet și aceeași stare de euforie.

Cum e să o iei mereu de la capăt? Altă casă, alți oameni?

Adriana: Offf… nu este deloc ușor. Cel mai greu este să las oameni în urmă. Și casa… ultima oară când m-am mutat din San Diego, unde fusesem pentru o perioadă relativ scurtă, înapoi aici, am simțit că am lăsat așa o parte din mine acolo. Acum mi se pare că plec de aici ca o fantomă. Atât de multe speranțe, atât de multe momente care mi se perindă prin fața ochilor… Sunt mulți care spun că îi este mai ușor persoanei care alege să plece. Eu cred că este invers. Cei care rămân au casă, au prietenii, au mediul lor. Golul lăsat este absorbit mult mai ușor.

E vreun obiect, același obiect, pe l-ai luat cu tine în bagaj, din București în Copenhaga, din Copenhaga în Munchen, și pe care acum îl împachetezi pentru America?

Adriana: O pereche de cercei.

Ce ar trebui să se schimbe în România, pentru ca tu să decizi să te întorci? Ce e prioritar pentru tine?

Adriana: Nu cred că mă mai pot întoarce. Toate speranțele pe care le aveam legate de România au fost distruse. Cel mai rău doare mentalitatea oamenilor. După Colectiv mi-am dat seama cât de bolnavă este mentalitatea oamenilor, când ei îi judecau pe copiii aceia din club și îi făceau sataniști. Nu înțeleg. Nu pot să înțeleg cum nu a ieșit toată țara să ceară să se schimbe ceva. Însă… ce așteptări pot avea? Ca exemplu, un caz recent: un cuplu merge la proteste împotriva lui Dragnea. Scandează că Dragnea este hoț, că merită la pușcărie. Pe de altă parte ea, gravidă cu o sarcină fără riscuri, se laudă că a dat șpagă unui medic ca să îi dea adeverință să stea acasă pe salariu întreg, deși nu avea o sarcină cu risc. Nu pot să înțeleg astfel de comportamente. Până când oamenii nu vor înceta să dea șpagă, să arunce cel mai mic gunoi, să se gândească „păi ce, eu sunt prost să nu profit dacă pot?”, nu cred că se va schimba nimic în România.

Eu cred că pentru mulți oameni, mentalitatea despre care vorbești nu e o alegere, ci un mecanism de apărare izvorât din istoria noastră comunistă, din tiparele pe care le-am moștenit de la părinții noștri. Și mai e și educația. Dar nu crezi că sunt aspecte care se pot schimba, cu timpul?

Adriana: Educația… mama ei. Cum ar fi să nu mai dăm vina atât pe părinți? Hai să ieșim din tipare. Hai să îi facem pe părinți să iasă din zona de comfort. Oamenii despre care vorbesc sunt oameni umblați prin lume, nu închiși în casă. Eu cred că se pot schimba, chiar curând. Este vorba doar despre voință și educație. Poate o educație mai strictă.

Ce ai schimba tu în România, dacă ai avea puterea asta? Spune-mi 3 lucruri mici care crezi că ar putea avea un impact mare.

Adriana: Aș schimba mentalitatea oamenilor, dacă aș avea puterea asta. Trei lucruri mici? Eu aș începe cu ceva foarte simplu pe toată țara: un sistem de taxare a plasticelor, sticlelor și dozelor de aluminiu, împreună cu centre de colectare în fiecare supermarket și amenzi serioase pentru cei ce aruncă deșeuri în natură (nu de 60 de RON, ci de 1000 de RON). Apoi, aș continua cu arderea spitalelor cu bacterii spitalicești și reinstruirea personalului medical – de la manager de spital până la femeia de serviciu (amenzi mari și chiar pedeapsa cu închisoarea, dacă ție și după mărirea de salariu îți arde să ceri șpagă în nesimțire). Știu că sună extrem, dar nu cred că se poate altfel în România – Educația și mentalitatea trebuie schimbate. Apoi, rearanjarea cozii de prioritate a proiectelor publice, în general. De exemplu doamna Firea modernizează fântâni cântătoare, în timp ce Bucureștiul ia amenzi extreme de la UE pentru faptul că nu colectează gunoiul selectiv.

Pari foarte supărată pe sistemul medical din România. Ți s-a cerut vreodată, explicit, șpagă?

Adriana: Da, doctorița de familie și, un exemplu recent, controlorul de bilete pe tren. Și am refuzat mereu, în cazul trenului chiar am făcut plângere. Deși de la CFR mi s-a răspuns că este cuvântul meu împotriva cuvântului controlorului. Am avut multe discuții pe tema aceasta.

Ce crezi că putem face fiecare dintre noi, chiar și așa mici și fără vreo putere specială, pentru a trăi „într-o țară ca afară”?

Adriana: Este simplu. Să ne impunem să fim mai buni, mai corecți, să ne punem în locul celuilalt. Un simț etic mai dezvoltat 🙂 Inteligență emoțională. Fiecare lucru contează.

Ok, e ușor să te gândești la etică atunci când ai un venit stabil și satisfăcător, când nevoile de bază îți sunt asigurate. Dar crezi că cei din orașele în care nu sunt locuri de muncă, cei care au maxim 8 clase și nu au perspective de viitor, se gândesc la etică?

Adriana: Eu nu provin dintr-o familie cu venit satisfăcător. De-a lungul anilor de școală/liceu/facultate, ai mei nu mi-au dat niciodată bani, nici măcar de prânz. Cu toate acestea, atunci când îmi pregăteam ceva de acasă (pâine prăjită cu gem, sandvișuri cu roșii și brânză sau ce mai aveam prin casă), nu a fost cred o singură dată în care să nu le ofer și colegilor de clasă din ce aveam. Nu știu dacă ține de personalitate. Știu doar că în cele două luni în care ai mei m-au dus la grădiniță, am fost tare tristă că ceilalți copii nu numai că nu împărțeau jucăriile (eu nu aveam lego sau păpuși) și am decis că eu nu vreau să fac pe nimeni să se simtă așa. Mai târziu am cunoscut copii provenind din familii foarte sărace sau familii care i-au trimis la cerșit, și care în schimbul afecțiunii îți dăruiesc inima lor după nici o zi. Eu cred că sunt foarte mulți oameni cu o situatie foarte satisfăcătoare cărora le lipsește acest aspect. Cred că mulți dintre cei cu 8 clase sau provenind din familii cu situații nefavorabile își pun speranțele într-un sistem corect.

Cum crezi că te-a schimbat pe tine, ca persoană, alegerea de a pleca din România și de a lucra în altă țară? Atât pe plan personal cât și profesional.

Adriana: M-a schimbat enorm. M-am maturizat, am crescut. Nu numai din punct de vedere al inteligenței și al carierei, dar și ca om. Am învățat să fiu atât de mult mai mult: mai tolerantă, mai iubitoare, mai calmă, mai serioasă, mai organizată, mai eficientă, mai deschisă la a vedea lumea din alte perspective, mai deschisă la a asculta opinii diferite și de a analiza ceea ce este ok și ceea ce nu, mai sociabilă, mai ambițioasă. Hmm… nu, ambițioasă am fost mereu. 🙂

Apropo de perspective și de referendum-ul recent din România – știu că în Germania s-a legalizat deja un al 3lea sex, căsătoriile homosexuale sunt legale, ba chiar aceste familii pot adopta și copii. Din experiența ta cu oamenii de acolo, ți se pare în vreun fel amenințată familia „tradițională”?

Adriana: Nu, nu mi se pare amenințată nicio familie. Eu am fost împotriva acestui referendum. Din 2009, am cunoscut foarte multe persoane homosexuale. Printre care am și prieteni foarte buni. Am cunoscut cupluri care s-au căsătorit și au adoptat. Copiii adoptați sunt isteți, veseli și bine educați. Cât despre familia ‘tradițională’… well… ce pot să spun… Am fost crescută într-o astfel de familie ‘tradițională’ care m-a lăsat cu traume pe viață, aș putea spune. Toate certurile, toate jignirile, toate acuzațiile… Simt că mi-au afectat felul în care mă implic într-o relație și în care simt nevoia să controlez orice variabilă. ‘We are forever screwed up by our parents, even before we are born.’ Cred că de multe ori este de vină și îndoctrinarea aceasta așa de des întâlnită în România: ‘de ce nu ai prieten deja?’, ‘ești pe invers?’, ‘trebuie să mergi la psihiatru’, ‘trebuie să te căsătorești și să te așezi la casa ta’, ‘vei înnebuni de la atâta școală, caută-ți un bărbat care să te întrețină’, ‘există doar un acel ‘the one’ și dacă nu-l găsești vei rămâne singur/singură pentru totdeauna’, ‘ce este în neregulă cu tine? când vrei să faci copii?’. Din păcate, cunosc foarte multe persoane care sub presiunea părinților sau a mediului, s-au căsătorit, au făcut copii, apoi la 1-2 sau peste mai mulți ani au divorțat. Însă asta e totuși mai puțin grav. Dar să stai peste 20 de ani într-o căsnicie nefericită… și să-ți expui copiii mereu la acest mediu toxic al unei relații nesănătoase, nu, nu mi se pare ok.

Cum reușești să ții legătura cu oamenii dragi de acasă?

Adriana: Trebuie să recunosc, Facebook-ul este cea mai bună cale. Pe e-mail mulți nu răspund. La telefon – la fel. Este cam trist, dar ăsta este adevărul. Pe Skype țin legătura doar cu vreo 2 prieteni. Și în general când vin acasă, scriu, anunț.

De fapt, unde e pentru tine acasă?

Adriana: 🙂 Bună întrebare… Acasă e acum „where the road leads”. Nu mai este România de foarte mult timp.

Și părinții? Familia? Cum s-a schimbat relația cu ei, de când ai plecat din țară?

Adriana: Eu am fost destul de independentă de mică. Cu tata, relația a devenit mai apropiată cumva. Cu maică-mea de abia mai schimb două vorbe pe an. Dar cum spuneam… familie tradițională :). Ne-au crescut comparându-ne mereu cu celălalt sau cu alții. Foarte toxic, mai ales pentru frați. Nu mi-aș crește niciodată copiii așa.

Spune-mi un lucru pe care tu nu-l știai când te-ai mutat în Germania și pe care ți s-ar fi părut util să îl știi.

Adriana: Hmm… mulți oameni din mediul academic din Germania sunt foarte conservatori, ca să zic așa… Mi se pare penibil să te încăpățânezi să ții ședinte de proiecte în germană, când ai oameni în grup care nu vorbesc germană iar mediul worldwide de lucru este în engleză… Poate dacă aș fi știu, aș fi decis să merg în State de la bun început.

Spune-mi niște lucruri pe care le-ai descoperit în Gemania. Un brand vestimentar local, o trupă de muzică, un autor de cărți…

Adriana: Hmm.. Am descoperit faptul că îmi place să merg la expoziții de artă. Haus der Kunst, în München. Am descoperit Kaiserschmarrn-ul si Kaspressknodel Suppe. Am re-descoperit pasiunea mea pentru fotbal. Am descoperit apres-ski-urile și sauna. Am descoperit că-mi place să merg la rave-uri, deși nu-ți pot da nume de DJ. Și am mai descoperit un cartier genial, St Pauli, în Hamburg.

Spune-mi un loc frumos din România, drag ție, puțin cunoscut sau mediatizat.

Adriana: Obișnuia să fie Sfântu Gheorghe, în deltă, sau Sulina. Acum nu știu ce mai este. Rânca a devenit foarte turistică. Ah, am fost la Lacul Vidra de curând: foarte frumos, până la baraj. Însă erau foarte multe gunoaie peste tot. De fapt m-am si certat cu unul care era în fața noastră cu mașina și a aruncat o doză de bere din mers.

Ce ai sfătui pe cineva care e indecis dacă să rămână în România sau să plece în afară?

Adriana: Să plece… Nu știu… Eu am așa o stare de amar când văd cum se chinuie cei rămași. Mi-e groază când aud poveștile despre spitale sau despre cum se fură în draci. Mă simt foarte neputincioasă. Sincer, acum imi pare rău ca nu am plecat mai devreme.

Gata, mi-am epuizat tolba cu întrebări. Avem spațiu liber, de final. Cu ce-l umplem?

Adriana: Cu planuri de vacanțe în California? 🙂 Vă aștept cu mare drag. Să știi că așa veselă cum te știu și mereu optimistă, cred că ți-ar prinde totuși bine o pauză de la problemele din România. Dar o pauză mai prelungită. Să-ți faci și timp pentru tine.

***

Îi mulțumesc Adrianei pentru timpul pe care mi l-a oferit în sprijinul acestui articol, cu atât mai mult cu cât timpul e atât de prețios zilele acestea pentru ea. Îi mulțumesc pentru răspunsurile sincere și pentru frânturile de suflet pe care le-a expus aici. ❤

În următorul articol din această serie, În căutarea unei vieți mai bune, vom face cunoștință cu cineva care a decis să se întoarcă în România, după câțiva ani petrecuți în afară.

Va urma.

---

Te-ar putea interesa și:

Sonia –  despre viața în Italia

Adriana – despre viața în Germania

(Sursa fotografiilor: Arhiva Adrianei & Pixabay.com)